În zece mii de părți bucăți,
întreg în nici o parte.
Ce căi apuc, se-ntorc 'napoi
în mine — neschimbate.
Din câte-mi dai, ți-aș da mai mult —
nu pot nici jumătate.
E-un gol ce-mi ține inima
fiară-n captivitate.
Nu știu de unde să încep
sau care vechi păcate
Au stăruit să nu mai fiu
un sfidător de moarte.
Ce pași greșiți...? de cine-mpinși...?
Din față sau din spate?
De ce mă aflu azi, aici,
cu rănile-mi legate?
Tânjesc lumini și înfloriri,
în suflet nestemate.
Cum de-am ajuns să pun în voi
priviri întunecate?
Mă știu vulcan, mă știu de foc,
eu luminam în noapte...
Nu clipe reci, nu seci trăiri,
nici aripi retezate.
Eram exact ce mă oprește-a
merge mai departe,
Pe cel ce mă sfidează-acum
până nu-l las în spate.
Nimicuri poate, mici porniri
din mine evadate,
S-au reîntors și-mi râd în nas —
lacune blestemate.
vezi mai multe poezii de: Evelin
Detalii poezie:
Distribuie pe: