Evelin - creaţii proprii

Frumusețea n-are margini când în suflet soare este,
Când, expus absurdității, printre semeni, nu pici teste
Și, în loc să adâncești golu'-n tine și în lume,
Tu, din viață, prin iubire, reușești să-ți faci un nume.

Mă iert mereu și iar repet greșeala
De-a mă lăsa sedus de slăbiciuni.
Un cimitir întreg de promisiuni...
Nu te-ntreba de ce — eu le-am fost boala.

Din întunericul ce ne-a cuprins,
Se-aude-un râs malefic, uneori,
Pe care îl cunosc și-mi dă fiori —
E focul versului, încă nestins...

Ești poezie dinainte să te scriu
Și ești râvnită dinainte să te știu.

Cu ochii larg deschiși visam momentul,

Doar frumusețea ta îmi este clară.
În rest, tăcere. Nu te pot citi.
Sper că obscuritatea va răci,
Dorința inimii — flămândă fiară.

Ce liniștită dormi când eu te scriu,
La ora când nu-mi ești și-aș vrea să-ți fiu,
Mai mult decât plăcere de moment.
Ce trist că-mi ești și că îți sunt absent,

În zece mii de părți bucăți,
întreg în nici o parte.
Ce căi apuc, se-ntorc 'napoi
în mine — neschimbate.

S-a risipit încă o vară,
Încă un fum dintr-o țigară,
Purtat stingher spre nicăieri...
Încă un mâine rămas ieri.

Nu voi rămâne-așa mereu,
Îndrăgostit cum sunt acum.
Va exista și-un rămas bun
Și nu e doar un gând ateu.

Nu-s un copil, ci doar iubesc curat.
M-am reîntors la ce credeam pierdut.
Am depășit orgolii, frici, trecut...
Abia acum sunt cel adevărat.