Evelin - creaţii proprii

A murit natura-n ei, —
Vers cu-aromă de virtual.
Scriu perfect, — sună banal,
Căci trăirea din condei

Vă las pe voi să fiți sofisticați,
Lăsați-mă pe mine cu simțirea.
Mi-e versul vrednic, nu mimez trăirea,
Nu mă complic precum vă complicați.

Ce nostalgii-mi provoci, de nu ai spune,
Că nici n-am apucat să te trăiesc.
Și parcă de o viață te iubesc,
Și parcă m-ai lăsat singur pe lume...

Nu eu v-am cucerit, ci golurile
În care ați căzut din voi, în mine —
Împinse tot de hăuri și ruine,
Pentru-a vă lua de bune rolurile.

Un gol imens se-ascunde-n ochii tăi,
Dar ei privesc doar strălucirea-n floare
Și o percep a fi nemuritoare,
Nu iau în seamă-ai timpului călăi.

În detașarea mea, accept și măști...
Am masca mea cu care vă demasc.
În timp ce faceți calcule, eu casc...
Cunosc deznodământu'-acestor găști.

Mi-e frică de-ntuneric, Doamne,
Nu-mi lua lumina ce-o mai am,
Ci iartă-mă, cu tot cu neam,
Fii blând și bun cu mine, Doamne!

Eram mâhnit și, totuși, mai cânta
Câte un greier pe la geam, târziu
Și auzindu-l, mă simțeam mai viu...
Nu m-apăsa atâta lipsa ta.

Vor râde crunt, amarnic — și tu vei fi subiectul.
Vor face comparații pe teme seci, banale...
Cu neagră ignoranță îți vor schița portretul,
Mizeria din suflet ți-o vor așterne-n cale.

Vă știu prea bine, căci mă știu pe mine.
Cunosc și luptele, dar și orbirea
Prin care vi se-mpiedică menirea,
Când vă înghit mocirlele din sine.