Evelin - creaţii proprii

Mi-am pierdut demult credința, în ceea ce te privește.
Nu mai pot să te accept, nu ești cum speram a fi.
Chit că, îți joci bine rolul — te-am descoperit, să știi
Și nu ești nici pe departe, zâna bună din poveste!

Ce-i oare mai frumos pe-această lume,
Decât un cer senin — un cer albastru,
Un câmp cu flori, ori un fior anume, —
Ce-i mai frumos decât să știi ce-i Sacru?

Încă n-o pot înțelege —
Este prea de tot;
Mai ales când mă provoacă
Să o trec înot.

Ne-mprăștiem prin lume, uitându-ne strămoșii...
Ne-mprăștiem prin lume, ne-mprăștiem ca proștii.
Lăsăm în urmă mame, lăsăm în urmă tați,
Lăsăm în urmă prunci, bătrâni rămân uitați...

Bătrâni şi copii – erau străzile pline,
Dacă aş fi ştiut c-o s-ajungă ruine
Ţărişoara aceasta, nu aş mai fi sperat
La o-ntreagă frăţie, aş fi plecat!

Lacom îmi este gândul,
să nu mai zic de poftă! —
Dar, din păcate, tu
nu ai deloc habar

Mi-ai fost și muză, dar și scuză
De-a-mi lăsa sufletul pătruns...
Ai fost și râset, dar și plâns —
Ți-am fost "mușcat de buză".

Îmi e dor de o ploaie curată,
De-o ninsoare precum altă dată...
Vechea lume, pe care-o știam,
Îmi e dor să fim iarăși un neam.

Mușc din tine ca din pâine;
Tu, pe mine, doar mă sorbi
Din priviri, ca pe un bine,
Ce ți-e teamă să-l aprobi.

Te-ai născut pentru-a fi muză și a da lumii culoare, a o face să vibreze ca un copil ce se-amuză că-şi permite să sfideze culmile nemărginirii. Râd de mine toți martirii, c-am riscat cu-atâta drag a mă stinge-n ciuda firii, că n-am pus picioru'-n prag devenind călău iubirii, când aceasta-i nebunească. M-ai făcut să simt ocara fiecărui gură cască ce visează să-nflorească trandafir — în al meu loc. Tind să mă-ncred în noroc, — că te am și, totodată, să dau cu bâta în baltă, tot punând paie pe foc. Zău c-aș vrea s-o iau din loc, când te simt cât ești de coaptă — tocmai bună de cules! Și tot aceasta m-ar face să mă-ntorc grăbit din mers. Știrbești biată rațiune, când îi pui în brațe raiul, arătându-i altă lume, astfel nimicindu-i graiul. Nu există imposibil când te afli tu la cârmă. Când te simte, se îndreaptă chiar și gura ce se strâmbă din ură fără-ncetare. Existența ta e soare și nu sunt simple impresii. Doar privește-n jurul tău cum iau naștere expresii, care, până s-apari tu, exprimau durere, moarte... le lipseau complet lumina, reflectau eclipsă, noapte. Orișicine ar jura că tinzi a le ști pe toate! Numai să nu fie orb, sau cu inima de piatră, altfel n-ar putea nega c-ai ajuns la rang de artă. Nu știu ce vrajă ciudată ai făcut asupra lumii, de au început să creadă în tine chiar și păgânii. Iar dacă privesc la mine... m-ai pus în rând cu nebunii de când m-ai făcut să-ți pun la picioare ce-am mai bun, inima, cât și rațiunea... Tocmai asta e minunea, căci nu m-așteptam vreodată să pot fi, la rândul meu, transformat în pură artă.