Evelin - creaţii proprii

Sunt inimi care nu mai pot să zboare
De-atâta vreme rea și gust amar...
Își pun naiv peste durere sare,
În loc să-nvețe să plutească iar.

Libertatea-i de fațadă, când mintea nu poa' să vadă
Adevărul din mulțime ce se vrea ascuns de tine.
Ascunzându-se de-oricine , ce s-a-ndepărtat de sine
Și trăind privind în spate, nu se uită mai departe.

Atât de coaptă de iubit,
Atât de crudă de păstrat.
Prea multe într-un singur strat...
De evitat, sau de dorit?!

Mi-e împietrirea sânge de reptilă
Și-asemenea îmi pare azi tot omul,
Sau poate că, așa dorește Domnul:
De noi, s-ajungem să ne fie silă.

Ce chin să-i fii și să nu-ți fie...
Să nu mai poți simți cum te râvnim,
Noi toți, cei ce am vrea să-ți devenim
Eliberarea din sclavie.

Doar pentru tine simt că-s pregătit.
În rest, introversiune, teamă, gol...
Nimic din tot ce pot iubi, ca rol.
Doar tu-mi poți oferi rostul dorit.

Purtăm în noi și iad și rai,
Blestem ne leagă și minuni,
Ne-ngroapă-al cărnii putregai
Cu adevăruri și minciuni.

Cum n-am trăit cu nimeni, te-aș trăi.
În tine-ar înflori buchete-ntregi
De frumuseți ce nu s-ar ofili
Și ai avea mereu ce să culegi.

Cât timp poeții vor muri săraci —
Și țara va avea aceeași soartă.
Asta atrage conștiința moartă,
Prăpădul omenirii-n care zaci.

Caut în lumea voastră claritate,
Dar nu o văd. Nu știu când a apus.
Văd doar banalitatea, căci e sus, —
Cum vă umbrește har și demnitate.