Ionutz21 - creaţii proprii

Azi vărs o lacrimă creștine pentru că ți-ai vândut pământul
Și te-ai asociat cu-aceia care ne-au pus la gât cuțitul
Ți-ai lăsat mama-n nepăsare, să plângă singură la masă,
Că în curând va trebui să uite c-a avut o casă.

Gândind că fericirea e doar un fir de ață
Și toată amăgirea e un portal nedrept,
O mamă doborâtă de-acest final de viață,
Se roagă către ceruri cu mâinile la piept:

Azi sunt hipiotul ce-aspiră la stele
Călcând prin mocirla lăsată de voi,
Declar cu mândrie că gurile rele
Sunt arme letale scăldate-n noroi.

Se scurg pe tâmplă doruri și urlete de-o noapte
Iar cerul însuși plouă cu lacrimi de cristal,
Dar cine să ne-arate după atâtea goluri
Că viața-i un coșmar blocat sub stropi de rouă.

E luna-n care vom plăti lumina
Mai mult decât voiajul către cer,
Ai vrea să pregătești acuma, cina
Cu ce-a rămas acolo-n frigider?

A Țării visterie se pierde peste noapte
Șacalii ăstor vremuri ne prăduiesc mereu...
Acolo sus în ceruri cumva sunt mere coapte,
Că zi de zi mor oameni lăsați de Dumnezeu!?

Umbre rupte de văzduhuri pun amprenta pe destine
Chipul veșted din oglindă varsă lacrimi cristaline,
Dorul cel mai emblematic sub mânerul porții triste
Și-a găsit acoperire nevoind să mai existe.

Sub trista agonie a gândurilor toate
Femeia stă proptită de-un colț de gard pustiu,
Cu ochii plini de lacrimi privește cum se-mparte
Căsuța-n care dorul și focu-i încă viu.

Voi înceta să cred că mai există
Iubire sfântă și deloc amară,
Că viața asta parcă-i mult mai tristă
Cu cât înaintăm spre primăvară.

Ne-am delectat cu propriile vise
Eram doar noi și-o ploaie fumurie,
Și alergam spre porțile deschise
Către o lume plină de magie.