Ionutz21 - creaţii proprii

Privesc la o frunză călită de soare
Căzută de-o vreme la noul apel,
Iar pomul e vesel, nimic nu îl doare
Și vântul lovește în ramura tare,

Eu nu sunt mândru, nici n-am fost vreodată,
Sunt doar un șoim ce își așteaptă zborul...
Nu caut prada-n lumea ta ciudată,
Că mă hrănesc cu lacrima și dorul!

E plină toamna de iubiri mature
Și nu-s păcate cate frunze sunt,
Afară cerul picură mărunt
Și spală frunza moartă din pădure.

De voi pieri în noapte lăsați să plângă luna
Pe malurile apei uitată de popor.
Va-ngenunchea și cerul și îmi va strânge mâna
Legându-mă cu trupul de țară și de dor.

Când ale tale lanțuri mă vor lega de stele
Iar tu, ca niciodată, m-ai alungat din gând,
Să știi că din iubirea atingerilor mele
Ți-am luminat cărarea când te-am văzut plângând.

M-ai judecat, când nu-mi era prea bine
Eram un puști și-am devenit bărbat.
Dar te-ai gândit vreodată și la tine...
De ce-ntre noi, atâtea s-au schimbat?

A nins pe trupul nostru cu frunze de argint
Și ochii mei prind aripi și-ncep să mă alint
Se stinge-acuma focul ce arde de un veac
Acolo-n trup la mine că m-am născut sărac

Se clatină iubirea din spatele poveștii
Și luna-ntemnițată se stinge-n ochiul dur,
Sub valurile mării se războiesc și peștii
Iar apele-s murdare de-atâta ură-n jur.

Îngălbenesc obrajii ce-au cunoscut durerea
Și chipul din oglindă, durerile îmi frâng
Sub umbra unor gânduri îmi manifest tăcerea,
Că ploile de toamnă în ochii mei se strâng.

Mor fructele căzute peste zare
Sub frunze îngropate an de an.
Iar vântul din septembrie-i puștan,
Copacii sunt afaceri monetare.