Sufletul tău e parc, de stâlpi, la rând,
Cu statui albe, sus, pe fiecare, încremenite-n câte o mișcare
Ce-a obosit în piatră și s-a frânt.
Când pasul îmi purcede prin grădină
Furiș, ascult, în noaptea sunătoare.
Murmure cu silabe de lumină
Și vorbele de ceață și răcoare.
Pe subt cerdacuri, răzimat în coate,
Oprit sfios, tăcerea să nu-nvii.
Aștept să treacă statuile toate în drumul lunii albe, cenușii.
Pentru-ntunericul întins în tine
Am stele mici, pe care eu le pui
Să străjuiască-n lănci diamantine
Basmul tiptil și trist din visul lui.
Câte-o statuie își aduce-aminte
De locul ei adevărat
Și se coboară strânsă în veștminte
Până la capul celui aplecat. întinde mâna. piatra, și tihnit
Mângâie-i-l cu palme de granit.
Distribuie: