Sunt ostenit ca drumul și uscat ca praful. Mai sunt izvoare
pe pământul nostru? întreb și caut. Frunze-nlătur cu piciorul.
Foi ruginite cad, se-ngroasă vraful.
E tristă luna azi în Dacia
când trece peste plai și stână. Subt câte-o piatră de altar,
subt capiște păgână,
se spune că mai gâlgâie pe-alocuri apă,
mai murmură la obârșii prin munți,
dar nu în vale, în fântână. De-o apă-mi este sete,
de apă izvorâtă din argint, din munte
ce leagăn fost-a seminției noastre.
Se profilează-n zări piscuri cărunte.
Urcușul până-n pragul unui zeu
pe coama muntelui e greu. De mână și la pas cu tine -
n-aș pierde însă niciodat' cărarea
prin aluniș și tufă de afine.
Ne-am poticni din când în când, dar nu ne-am pierde.
Pe vârfuri sacre, în albastru, ne-ar călăuzi
un nor pe sus, jos mușchiul verde
și fagii zvelți și-nalți, ce mai păstrează
în chipul lor o amintire trează
de mari coloane din vechime.
Sub pași, pe-acolo, mai răsună,
subt bolovani și flori,
acoperite bolți. Sunt tainițe de mii de ani,
adăpostind în ele amfore rotunde,
în care tu întreagă
ai încăpea sau pân' la subsuori. (Mă-ncearcă un surâs fără temei.
Mai trebuie s-o spun? În amforele de argilă se păstrau
pe vremuri nu femei,
ci alte bunuri ale dimineții,
aidoma femeilor: grâul cetății, pâinea vieții.)
Călcând prin rouă și prin iarbă poate că am sparge
chiar noi, subt talpa noastră, cupa de roșiatic lut
din care aprigul, tăcutul rege își bău
durerea-nfrângerii pe scut. (Dacii cătau prin șuierul de brazi
să schimbe magic o viață în legendă,
în jurul regelui dansând pe cătăligi,
frenetic și-n extaz.)
Ne va fi dat s-ajungem și pe culme într-o zi?
Pe-o treaptă sus vom iscodi ce-a fost cândva și nu mai este:
templul de aur pe priporul din poveste.
ÎI sprijineau vreo patruzeci și nouă de coloane,
înfățișare-având de vipere ce pline de ardoare
în vârful cozilor s-ar ridica în soare. Pe-o lespede șezând
acolo lângă tine,
voi prinde iarăși grai: iată supremele izvoare!
Și umbra inimii mi-o voi vedea
în palma ta căzând.
Prielnic peste frunte ne va bate vânt. Iar noaptea,
în același loc, ne-or lumina,
lucind din prunduri și din unde,
comorile-ngropate-n matca râului ceresc. Murmurul nostru, visul,
se va-mpărtăși din nemurire printre greierii
ce cântă și printre zei, cari, fără temple, mai trăiesc.
Distribuie: