O, Timpule, ce crud ai frânt lumina
Acelora ce-și pun pe ochi coroane –
Ruine care-și născocesc grădina
Ridicolă, a unor vremuri vane,
Când demnitatea cade ca o haină
A hoților prea plini de ei, dar mici!
E grea pomada ce se vrea o taină
Pe veselul obraz de măscărici.
Tu vezi cum omul ros de neputință
Își schimbă drumul după cei puternici?
Se prăbușește-n hău cu-acea voinţă
De a mima cu pașii îndoielnici
Un zbor pe care-aripa nu-l înalță,
Că prea atârnă, ca pietroiul, vina
De a călca ades pe cutezanță.
O, Timpule, ce crud ai frânt lumina!
Sărmanul! Își răstoarnă-n jur cenușa,
Să pară umbra unor noi palate,
Zidite-n minte, unde doar cătușa
Mai zornăie turbată-n miez de noapte,
Ca cel din urmă prizonier al firii,
Ca cea mai ieftină dintre zorzoane,
Ce dă plăcerea fadă-a risipirii
Acelora ce-și pun pe ochi coroane.
Cel mândru se înfoaie în tertipuri,
Iar cel înfrânt se-aruncă-n răzvrătire.
Și-aceste legi tot izvorăsc nisipuri
De zgomot, necredință și mințire
A propriei speranțe sfârtecate.
Ah, viața le-a clădit în piept, haina,
Mișele vitejii imaginate,
Ruine care născocesc grădina.
Fug, de rușine, purele esențe
În carnea dulce-a unei noi geneze,
Pe unde-atomii caută valențe
De spații vii ce știu să lumineze
Tăcerea sufletului plin de soare.
Rămân, gângave și-arogante, toane,
Împotmolite-n veci într-o cătare
Ridicolă, a unor vremuri vane.
Le strică vântul zidul, temelia
Și n-au alt chip cu care să-l răpună
Decât cu măști care ascund mânia
C-o crustă caldă, de actriță bună:
O Afrodita, de Adon uitată
Sau o Elena, în războaie faină.
Dar frumusețea-i mult îndepărtată,
Când demnitatea cade ca o haină.
Dar tu, bătrâne Timp, rămâi ascetul
Nepăsător la zarva omenească
Și îți deșiri, încetul cu încetul,
Lucrarea, într-o ordine firească
A firelor ce-au înjghebat zburare.
Apoi, închegi alt zbor și-aripi ridici,
Să te ferești de-această frământare
A hoților prea plini de ei, dar mici.
Să-i lași să râdă zdravăn și să tune
În iadu-n care-onoarea nu se scoală.
Să îi privești cum vor dori s-adune
Fierbintele nimicului din smoală,
Cum vor înfige gheare-n rugăciune,
Să-și miruiască trupuri fără haină
Și însemnate-n arderi de tăciune.
E grea pomada ce se vrea o taină...
N-au leac și nici n-ar vrea vreodată leacul,
De-ar fi să îl găsească între clipe.
Preferă patima minciunii, fleacul,
Să îl fumeze într-un schimb de pipe,
Cu cheful fericirilor mărunte.
Le plac înșelăciunile, de zici
Că doar pistruii lor sunt amănunte
Pe veselul obraz de măscărici.
Pe veselul obraz de măscărici,
E grea pomada ce se vrea o taină
A hoților prea plini de ei, dar mici,
Când demnitatea cade ca o haină
Ridicolă, a unor vremuri vane –
Ruine care născocesc grădina
Acelora ce-și pun pe ochi coroane.
O, Timpule, ce crud ai frânt lumina!
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: