Glasul destinului
...
Te-ai gândit române, te-ai gândit vreodată
Că țara va ajunge-n acest hal,
Răsplătind mârșavul ce pe-un special
Și valoarea, în silă, cât colo aruncată?
....
De ce nu aperi române prețiosul dar,
Minunata de țară care ți-a fost dată,
Ți-a fost anume dată, să faci din ea focar,
Focar de-nțelepciune pentru lumea toată?
...
Ce s-a petrecut române cu nația română?
Cum de-a ajuns așa, atât de decăzută,
Atât de dezbinată, de lașă, de coruptă,
Din fântâna-nțelepciunii baltă ce dă să pută,
Cum de nu mai este în țara ei, stăpână
Că răul lumii-ntregi parcă aici s-adună?
...
Încotro vă duceți, spre ce vremuri pustii?
Cum de-a ajuns țara pe mână de nebuni?
Cum de-au ajuns a vă fi stăpâni
Facând cu voi ce vor, morții ăștia vii?
...
Părinții-acestei lumi vă sunt străbuni!
Întreaga lume le datorează-a fi,
S-ar răsuci-n morminte dac-ar știi
Că v-ați lăsat robiți de neromâni!
...
Trăiți de-atâta vreme în minciună,
Țara-i pregătită spre-a fi dezmembrată
Voi n-auziți acum glasul care tună:
Ridică-te la luptă, nație română!
Dșteaptă-te române ridică-te la luptă!
Ridică-te la luptă, acum ori niciodată!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Detalii poezie:
Distribuie pe: