Gerra Orivera - poeziile altor autori

Bea vin! Curând vei trece și tu supremul prag.
Și nu vei lua cu tine nimic din ce ți-i drag.
Aceasta-i marea taină: laleaua scuturată
Nu înflorește iarăși, o, Saki, niciodată.

Bagdadul, Balkul, – spune-mi, ce s-a ales de ele?
Fatală e și-o briză când floarea-i invoalată.
Bea! Și evocă-n noapte, cu luna laolaltă,
Popoarele și evii stinși rând pe rând sub stele.

Aș vrea să-ți spun o taină omisă din Scripturi:
Din tină de mâhnire e omul încropit.
Adună-aici o vreme ceva fărămituri
Și-pleacă apoi cu grabă în neantul nesfârșit.

O, demone, te-nfrunt! Încearcă tot
Ce ești în stare împotriva mea!
Tu, peste zei și oameni crunt despot,
Doar o făptură n-o vei subjuga!

Hoituri în groapa lor zac;
Pietrele străzilor tac;
Pruncii în pântec sunt morți fără leac,
Iar numele lor sunt pale ca albele țărmuri brumate

Atât de larg ești, Doamne, că nu-i nenorocire
Să n-o împărtășească și ultimul atom.
Dar ia aminte bine: de-ai fi și Tu tot om,
N-ai da nici o smochină pe-așa o fericire.

Ascultă! Macii roșii își trag rubinul pur
Din sângele fierbinte al unui împărat.
Iar vioreaua-și scoate culoarea de azur
Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

Artistică e cupa. Noi toți am admirat-o
Și-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii și mii.
Dar timpu', – acest zănatic olar, ce-a modelat-o,
Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

Mireasma florii, ce-mi părea
Ca sărutarea-ți a pierit
Culoarea ei, ce te-nsorea
Pe tine doar, s-a risipit.

Mi-a povestit un călător venit
Dintr-un străvechi meleag; – Două picioare
De piatră-ntr-un deșert am întâlnit.
Alături, în nisip, o față care,