Domnea o liniște peste pământ
de se-auzea cum se înalță iarba
și cum respiră fiarele în gând;
Un roi de fluturi albi zbura de-a baba-oarba,
câmpii de bronz se unduiau tăcând.
Nemuritoare flori, de prin ponoare,
își așterneau prea stânjeniul voal,
iar păpădii imense și solare
pluteau ca într-o mare de coral...
În neolitice bordeie colorate
se destrămau aromele de grâu;
Și chipuri de copii, îmbujorate
se alintau oglinzilor curate din pârâu.
Urcau către poteci rupte din soare
sălbatici cai cu coamele de vânt;
Și, risipit din steiuri milenare,
domnea un Sfinx de timp, peste pământ.
vezi mai multe poezii de: gabriel cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: