Cât țara mi-e prădată
...
Știu că se cere mai multă umilință
Să ajungem unde-am plecat de-acasă,
Dar când românii sunt în suferință,
Când le văd nedreapta neputință,
Nu pot să tac. Onoarea nu mă lasă!
...
Nu pot vedea atâta nedreptate,
S-accept așa ceva mi-e mult prea greu,
Nu pot să tac văzând cum neamul meu,
De cei ce vor să-l lase fără Dumnezeu,
Neamul meu cuminte, e trimis la moarte!
...
Nu pot tăcea când țara e prădată
De-aceste haite flămânde de ciocoi,
Ce jefuiesc vrând s-o golească toată,
Să fie ștearsă de pe-a lumii hartă,
Nu pot tăcea, văzând atât gunoi!
...
Dac-aș tăcea, aș fi și eu complice
Și pentru țara mea, un trădător,
Numai lașii nu vor să se implice,
Confortul vieții lor să nu și-l strice,
Nu sunt laș. Nu tac de-o fi să mor!
...
Deși n-aș spune că sunt un curajos,
În minte-mi vin nume de străbuni,
Ce-au fost la fel ca mine de români,
Și-ar fi sărit la toți acești nebuni,
Ce-și bat joc de neam și de Hristos!
...
Știu că trebuie mai multă umilință,
Dar ne-a spus Hristos în vremea sa
Pe drumul deșteptării în conștiință,
Să îndrăznim dacă vrem biruință,
Iar dacă trupul mă ține-n neputință,
Cât țara mi-e prădată, nu voi tăcea!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Detalii poezie:
Distribuie pe: