Visam strident sub bolta de lumină,
În așternutul meu de insomnii;
Părea că sunt o veche clandestină,
Plutind între enigme și stafii.
Purtam în cuget marea de corali,
Prin trup vibra o muzică celestă,
Cerceii mei căzuți pe pectorali,
Îmbrățișau culorile din vestă.
În straie lungi de sărbătoare-aleasă,
Cu flori țesute-n inima pulsândă,
Pe buza verde-a iazului de-acasă,
Mă veți vedea cu lacrima la pândă...
Pătrunsă-adânc de-o tainică-ntâmplare,
Nu tot ce mă frământă înțeleg;
Și cum să urc desculță în mirare?
Când toate frumusețile le neg...
Sunt stânca unde fluierul descântă...
Iar fluturii își pierd sinceritatea,
Am stors în mine lacrimi, cât o sfântă,
Și-n chinuri mi-am găsit eternitatea.
Eu sunt și libertăților o roabă,
Trăiesc în ochii voștri, pe ascuns;
La tot ce-nsingurarea mă întreabă,
Doar frica mea mai are un răspuns.
Izvorul mut al tristei condamnări,
În soarta mea abia de mai încape,
Căci munții mi-au căzut în așteptări,
Iar sufletul se tânguie pe ape...
Dospesc în mine rugile de ieri,
Căci nu mai am impuls de rugăciune,
Rog muzele să-aleagă din dureri,
La noapte, ce dezastru mă răpune...
Scrumbiile şi macrourile înoată în bancuri mari de sute sau chiar mii de peşti. Este foarte dificil pentru inamici să urmărească şi să prindă un peşte dintr-o mulţime aşa mare. În plus, aceşti peşti lucesc în apă, ceea ce-i face şi mai greu de prins.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: