Cum stai, copac bătrîn, copac frumos,
Înalt, pe-o coamă verde, solitară,
Nu ştii că undeva, puţin mai jos,
Se pun la cale mari trădări de ţară.
Nelegiuţi cu numele spurcat,
Purtînd sămînţa şarpelui în vene,
Cu toţi duşmanii ţării-au pactizat,
Punînd infam peceţi pe anateme.
De la Nădlac şi pînă-la litoral,
S-au pus ca să distrugă tot pămîntul,
Şi să-i înfigă naţiei un pumnal,
Ca pe-un deşert, pe-aici, să bată vîntul.
Spre tine inclusiv ei au pornit,
S-aducă jaf pădurii tutelare,
Arînd c-un plug de fier nenorocit
Întreaga verde-a munţilor splendoare.
Cînd te loveşte fieru-n miez de trunchi,
Eu simt la mine-n oase lovitura,
Şi mi se taie vlaga din rărunchi,
Şi capul meu parcă o ia de-a dura.
Căci tu mi-eşti frate şi mai drag îmi eşti,
Copac bătrîn, decît îmi sînt părinţii,
Căci ai intrat cu neamul în poveşti,
Şi prin deşisul tău se culcă sfinţii.
Tu, lemn, tu, sînge, arbore divin,
Frunzariu sacru peste-ntreaga ţară,
La umbra ta cea deasă mă închin
Cînd stele albe-n crengi ţi se coboară.
Tu, sus, te-ndoi ‒ eu, jos, în plin oraş,
Parcă primesc toporul în spinare,
Şi braţe larg deschid, şi, fără paşi,
Ridic, în sînge, ochii mei spre soare.
Cu fiecare frunză ce-a căzut,
Cu fiecare creangă ce îţi moare,
Parcă înc-o icoană s-a vîndut,
Pe-un pumn de-arginţi, din naosul cel mare.
Şi nu mai pot, şi simt că mă sufoc
Cînd văd cum munţii noştri se prăvale,
Şi-mi vine într-un trunchi să mă îngrop,
Şi de durere intru prin spitale.
Însă, peste durere,-s ruşinat
Că un blestem ne e ruşinea laşă,
Ce nu-şi salvează un pămînt trădat,
Mai scump decît copilul alb din faşă.
Şi că nu ne gîndim că-n lemnul tău
Ne dorm cele mai vechi şi dragi biserici
Şi nişte sfinte jilţuri, ce spre hău
Se prăbuşesc în rîs de hoţi isterici.
Dar să nu plîngi, copac, sub vînt şi ploi
Cu sfori eu vin ca să mă leg de tine,
Şi să murim de joagăr amîndoi,
Căci împreună ne va fi mai bine.
Şi-n urma noastră să rămînă-n fum
O ţară vinovată şi-n ruine…
Copacul meu, nu plînge, sînt pe drum ‒
Mă-ndrept spre munte ca să mor cu tine.
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Comentarii:
Un strigăt de durere pentru sacrilegiul făcut de firmele străine care au primit acordul guvernanților să radă pădurile de pe suprafața pământului românesc! Subscriu la aceste versuri dureroase și frumos scrise! Cu drag,
Ina M. duminică, 23 aprilie 2017
vezi mai multe poezii de: Dragos Niculescu
Detalii poezie:
Distribuie pe: