Cetatea proscrisǎ

sâmbătă, 03 decembrie 2016

Sǎ mergem toţi cu grijǎ, mai cad pe lume poduri,
Din trepidaţie, paşii pot nǎrui şi temple.
Sǎ comandǎm în ceruri papiota fǎrǎ noduri,
Sǎ azvîrlim în sobǎ manualul cu exemple.


Mi-aduc aminte bine, era acum o viaţǎ,
Sub coviltirul ceţii, ne fluieram ca chiorii,
Dar mai urca atuncea o mînǎ din verdeaţǎ,
Ne mai redau zǎganii copilele ardorii.


Priviţi deci cum se-nclinǎ La Belle Époque-ul zilei
Şi cad toţi ospǎtarii pe un pǎmînt apatic…
Vǎ spun, trage curentul dinspre Cutia Milei,
Şi-o sǎ ne-nţepeneascǎ vreun înger şturlubatic.


Ce pot sǎ-ţi fac, iubito, dac-ai plecat la stînǎ?
Eu doar îţi promisesem cǎ ţi-o ofer, pe-un munte…
Acum dormim în vise cu pieile pe lînǎ
Şi cu prosoape ude îmbǎtrînim pe frunte.


Hai, îmbǎtaţi cocoşul, cetatea e proscrisǎ,
Tavernele şi banii dezmoştenesc fǎptura!
Mai pun în acatiste sǎrmanii cîte-o fisǎ,
Se dǎ pe flori speranţa, la balamuc, de-a dura.


Înclin sǎ cred, de-aceea, cǎ ne rǎmîne marea,
Şi codrul ne aşteaptǎ, cu lumînǎri pe masǎ.
Izvoarele de lapte secǎtuiesc rǎbdarea,
Dar sfinţii n-o sǎ calce cu vreun papuc pe coasǎ.


Nu rîdeţi, spaima lumii ne ciocǎne la uşǎ,
Mai daţi cu busuiocul, mai staţi pe coji de nucǎ!
De-aceea plînge-n noapte, subit, cîte-o pǎpuşǎ,
Fiindcǎ o sete-n oase ne bea şi ne usucǎ.

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.

Comentarii: