Catedrala!
...
Încep să pice frunze, una câte una,
Cad moarte în țărână, țărână să devină,
Le ucide toamna cu frigul și cu bruma,
Le ucide noaptea cu lipsa de lumină!
E anotimpul morții, e vremea de schimbare,
Când se strecoară-n vene lichidul bătrâneții
Când totul se petrece ca-ntr-o transfigurare
Căci moartea-i un repaos în veșnicia vieții!
...
Se-așterne albul ierrnii pe culmile semețe,
Ca să coboare frigul spre liniștea din vale,
Și viața pierde dreptul primit la tinerețe
De-a-și injecta în vene lumină de la soare!
...
Își strâng nemărginirea pe rând și trandafirii,
Doar roșie ca focul, vreo floare mai rezistă,
Când vântul amintește că-i vremea despărțirii,
Cântând din frunze moarte, o melodie tristă!
...
Dar mie-mi place toamna cu tistele-i suspine
Știind că vine iarna cu liniștea-i sacrală,
Iar tu din casa noastră faci o catedrală,
Ne fie adăpost în frigul care vine!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Detalii poezie:
Distribuie pe: