Capitolul
...
Hai să mergem iar la lacul unde-am fost odinioară
Și stăteam o noapte-ntreagă fermecați de-atâta vară,
Priveam stele pe boltă, de-a lungul Căii Lactee,
Greieri se-auzeau din iarbă și alte onomatopee,
Vântul frunzărea copacii, pădurea foșnea ușor,
Peștii plescăiau oglinda. Erau în elementul lor,
Luna părea un glob aprins, un mister incandescent,
Câte-un nor plutea alene alb, pufos și transparent,
Mi-e dor de acele nopți, de liniștea aceea plină,
De undițele așteptânde, de pânda pe nelumină,
De foșnetele dintre tufe semn că eram observați,
De copacii prinși de apă, alungiți și răsturnați,
Mi-e dor de acele nopți frumoase de odinioară,
Când încă mai puteam visa, fermecați de-atâta vară,
Mi-e dor de liniștea aceea atât de plină de viață
Și de răsăritu-acela incandescent, de dimineață!
Mi-e dor de atât de multe și de-acel farmec al lor,
Că văzând ce este-n jur, degeaba îmi este dor,
Ce-am trăit odinioară va rămâne-o amintire,
Un capitol minunat din povestea de iubire,
Carte-al cărei titlu este Cartea nopților albastre,
Sau mai degrabă e Povestea unui ciob de lună,
Oricum ar fi, ea va rămâne povestea iubirii noastre,
Capitol din Cartea Vieții pe care-l scriem împreună!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Detalii poezie:
Distribuie pe: