București

joi, 24 iulie 2025

Dimineața naște Bucureștiul
în fumul gros de tramvaie,
în scrâșnetul metalic al porților,
în bătaia unui clopot nevăzut,
de-acolo unde istoria frământă răbdarea pietrei,
iar șoaptele morților nu încetează niciodată.

Sub acest cer fumuriu, ca o gazetă răscitită,
aruncată de-o tipografie veche,
orașul respiră greu,
cu plămâni de beton și tâmple de sticlă,
cu inimi în care curge Dâmbovița ca o rană ce nu se închide,
ci se tot revarsă în amintiri, pe lângă palate.

O cădere de piatră dintr-un vis
întrupează un munte în mijlocul unei câmpii
fără nume - Casa Poporului.
Cu ferestre ca niște ochi scobiți în cenușă,
cu coloane ca niște oase ale unei zeități moarte,
palatul tronează peste oraș.
Acolo, în sălile lui, ecoul pășește cu grijă
și timpul se târăște ca un șarpe leneș
printre candelabre care cântă doine de cristal.

La marginea unei mări de asfalt, stă ancorat ca o barcă de granit Palatul Victoria.
Vântul suflă liber și, parcă, îl taie în pătrate egale,
în fețe mereu serioase, privind spre o ordine pe care n-o mai crede, n-o mai știe, n-o mai poate.

Nu departe, pe o stradă cu plopi rari,
Palatul Cesianu-Racoviță stă cu gulerul ridicat,
ca un dandy bătrân care știe prea multe.
Umbra lui tremură ușor sub greutatea tablourilor,
sub tăcerea grea a colecțiilor,
sub amintirea pașilor care n-au mai fost auziți
de o sută de ani.
Este un ceas fără timp,
care totuși ticăie în limbajul gândului vechi
și al vremii uitate.

Îi ține isonul cu cânturi încrustate în piatră Ateneul.
Și-a răsturnat cupola spre cer,
pentru-ai trimite ritmat și discret
sufletele unor orchestre nevăzute.

În același moment, Capșa servește timpul pe farfurii de porțelan.
Acolo, Bucureștiul își scoate pălăria
și intră pe vârfuri,
cu cartea de vizită a trecutului,
cu margini ușor pătate de cafea și fum de țigară.
În fiecare linguriță răsună un vers,
în fiecare fir de zahăr se ascunde o epocă, un ev.
Camarazi de condei, de pahar, de tăcere,
au rămas în fotoliile de piele
ca fantasme nemuritoare.

Și mai departe… străzile se tot lungesc,
se-ntind ca un râu leneș
care nu duce nicăieri, dar se oprește la Therme.
Therme...
Este un vis translucid al unui oraș care vrea să uite,
care intră în apă ca-ntr-un nou început.
Acolo, trupurile devin anonime,
și Bucureștiul se dizolvă în abur
ca un manuscris uitat într-o cadă fierbinte.
Palmierii sunt martorii orbi ai metamorfozei
bătrâneții în tinerețe,
în viața fără de moarte
a unei inimi
care bate constant,
ca o tobă surdă dintr-un ritual necunoscut.

Oraș al contradicțiilor,
al lifturilor care gem și al metroului care tace,
al statuilor care privesc în gol și al copiilor care aleargă,
al poeziei pe ziduri și al tristeții în pași,
oraș cu suflet de poeți beți și generali obosiți,
Bucureștiul e viu.
În fiecare noapte
el visează pentru toți,
iar din visul lui, dimineața îl naște din nou,
cu o țigară aprinsă pe balcon
și cu speranța că azi nu va fi la fel.

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.