Îmi șade-n brațe moartea ca o umbrã,
Iar eu mă simt ciudat, indescriptibil,
Sunt veselă în zori, apoi sunt sumbră,
Și crește-n mine-un viscol incredibil...
Te strâng la piept cu foc să nu mă ard,
Și te sărut pe tâmplele orfane,
Tu ai vărsat în mine un bastard,
Și-apoi ai dispărut printre oceane.
În buzunar eu port un fir de pãr,
Ce ți-l păzesc cu lacrimi de granit,
Când gust din tine, gust din adevăr,
Și numai desfătarea o înghit.
În ochii mei splendoarea rătăcește,
Când eu în tine însuți mă adun,
În Paradis, de-un timp se zugrăvește
Iar îngerii se culcă-ntr-un cătun.
Iar printre ei doar unul mai suspină,
Cu nostalgia dragostei pe ape,
Renunț la Paradis și la lumină,
Căci fără tine pot să mă îngroape...
Mi te preschimbi în flacără albastră,
Și te ascunzi de parcă ai muri,
Își pierde toată slava, imensitatea noastră,
Și nu mai dau nici viață la copii.
Să lămurim iubite, mărginirea
Nu pot să-ajung la tine prin înot,
Tu nu știi ce e chinul sau iubirea,
Rămâne-vei un simplu matelot.
Se-aude plânsul fometei din orci,
Și stropii cad pe pântec și în portul,
În care te aștept să te întorci,
Să nu-i provoc copilului avortul.
Ești dus cu valu-n lanțurile mării,
Dar ne-am legat destinele odată,
Eu port în mine pruncul depărtării,
Dar n-am să-i dau lumină fără tată.
Meganeura, o insectă preistorică, arăta ca o libelulă imensă şi trăia în păduri mlăştinoase în Carbonifer (o perioadă a erei paleozoice). Deschiderea aripilor avea 60 cm.
Citate şi Maxime:
Ideile sunt factorii care angrenează civilizaţia. John H. Vincent
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: