Viorel tgv. - poeziile altor autori

Nu știu cine poate să mă creadă,
Dar mai am puterea de-a iubi,
Mi-a rămas puțin din lunga zi,
Port în mâini o floare de zăpadă.

Acești copaci, ce par a dezerta,
Mai bine i-am închide în arhivă,
Cu frunze care cad spunând ceva
Pe flori de ieri ce nu se mai cultivă.

A nins de necrezut întreaga vară
Și când m-am îmbrăcat am înțeles
Că am în oase viscol, frig, eres,
Zăpezi din iarna mea interioară.

Mă-ncearcă iar, de cine știe unde,
Ca o pedeapsă cinică și grea,
Senzația că ne-am putea ascunde
Într-un poem al meu de altcândva.

Din nou, probabil, s-a-ntâmplat ceva
În tot mai scunda sângelui cascadă
Și frunzele au început să cadă
A nu știu câta oară-n viața mea.

Va fi păcatul tău să-mi ieși dintre cuvinte
De-ajung să-mi pară rău, când mi-te-aduc aminte,
Mă-nvârt bolnav în cerc, sub talpă simt morminte
Și în zadar încerc să nu te mai țin minte.

Capul lui Mihai Viteazul de la Torda se ridică,
Și întreabă de ce țara a rămas așa de mică
Și Câmpia Tordei triste îi răspunde lui cu jale:
„Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei-Tale!”

Taină mereu nepătrunsă,
Pas fericit înapoi,
Nu va muri nici o frunză,
Va fi scrisoare-ntre noi.

Oriunde plec, tot sper s-ajung la tine
Și cred, pe cât în drumuri mă afund,
Că orizontul meu e mult prea scund
Ca să distrug ce ancoră te ține.

Pe umbra ta prelung-armonioasă,
Am așezat cu grijă umbra mea,
Și ne-am iubit, cât umbra mea dorea,
Și-am construit pe umbra ta o casă.