Vii către mine tăcută ca ploaia care stă să înceapă,
temătoare că te-ai putea pierde de tine însăţi.
Rochia veche, de şapte veri, descheiată
în amintirea dragostei, mai degajă căldură, mirosul băieţilor
şi-al ierbii înalte de atunci.
Iar noi suntem mai reticenți; magia primei iubiri
nu mai este aici. Vii către mine
liniștită ca bulbii care încă nu s-au spart
pentru-a ieși la lumina soarelui.
Frica pe care o văd pe chipul tău
alunecă-n mirare când mâinile mele se întind
spre tine asemeni unor ramuri. Rochia
nu cade ușor, nici trupul tău
nu mai cântă melodia lui. Ceea ce iubirea a adăugat
unei simple forme a încetat să mai fie un miracol.
Vii către mine cu vârsta înfășurată-n scuze,
temătoare de propria-i tăcere.
Din paradisul vieților tale mai tinere ţi-ai făcut camera şi-acest pat,
unde s-a strecurat lumea – şi toate întrebările ei;
acele forme astăzi ne înspăimântă cel mai mult,
căci ni le amintesc pe-ale noastre. Fiind mai lesne-acum
să ne verificăm bagajele şi sentimentele,
să pretindem că nu ne pasă prea mult,
priveşti de-a lungul anilor şi vii către mine tăcută,
asemeni ultimelor noastre sentimente care se retrag închizând uşa.
Distribuie: