Nuntă - Tudor Arghezi

Dar șovăind cu gândul între pământ și cer,
Te-au prins, pe nesimțite, cătușele de fier
Și lanțurile, jugul și temniță. Mândria
De-a te simți de sine ți-o pălmui robia.
Ieșind din trunchiul tânăr tot ramuri și-alte ramuri,
Se înmulțise omul în seminții și neamuri;
De o cam dată gloată și apoi omenire,
Fricoasă-întâi și apoi năvalnică-n neștire,
Până-n adâncul lumii, prin zări și depărtări,
Se desfăcu pământul în granițe și țări,
Și graiul orb ajunse să se prefacă-n limbă,
Iar limba-n limbi mai multe simți că i se schimbă;
Căci, dintre taine, legea, din toate cea mai mare,
A vieții-i frământată și veșnică schimbare.
Monotonia moartă a lenei e-ntreruptă
De clocotul iubirii și-al urii, și de luptă.
Curg zilele și vecii, că apele devale,
Și totul se-nmulțește, crescând să se prăvale
Și, prăvălit, se iscă din nou, fără hodină,
Mai sus și mai puternic într-alt chip de lumină.
S-a-mpuținat văpaia și-aproape stinsă, vine
De crește iar vâltoarea, stârnită de la sine,
Și somnului și nopții le este-adevăratul
Tâlc, a dospi în matcă, fierbintele aluatul
Ca să-ncolțească plodul și mugurii să dea,
De la stejar la trestii, garoafă și lalea,
E-o nuntă-n toată firea, cu valuri și panglici,
Mireasă omenirii și-a țarinii da pâine
Și lapte, pentru pruncii ivirilor de mâine.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi