Nehotărâre - Tudor Arghezi

îmi voi ucide timpul și visurile, deci,
Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieții mele.
Drept mulțumire ști-voi că cerurile reci
Vor strecura prin găuri lumina unei stele.
Să las să umple cerul cu vastul lui tezaur?
înveșmântat domnește, să trec cu giulgiul rupt;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Și tatuat cu fulger, să nu-nving?
să nu lupt? Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchiși.
Hlamida
Să-mi scoată-n drum nerozii, rânjiți, din cârciumi, beți.
Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,
Să rabd și eu în mine, povară, două vieți?
Un om, trudit și-acela, îmi va deschide mâine
Mormântul pomenirii cu mâna-i preacurată,
Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine,
Și fraților din urmă, șoptind să mă împartă.
Dar ziua care trece și mă rănește-n treacăt
îmi umilește cârja și-mi înconvoaie crinii,
Și inima urmează s-atârne ca un lacăt
Cu cheile pierdute, la porțile luminii.
De ce nu pot să nu știu, de ce nu pot să n-aud
în ce stă rostul zilei și prețul de-a ți-o trece?
Deschide-mi-te, suflet, prin șapte ochi de flaut,
Și cântecul și viața și moartea să le-nece.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi