În oglinda sufletului meu - Camelia Ardelean

 „Plouă peste lume cu adânci suspine,

Iar speranţa nouă tinde spre ocult...”

      Astfel, sub bacoviene auspicii elegiace, aş spune naturaliste („plouă, plouă, plouă”!), oricât de ciudat sună melancolia aprilină a unui suflet hipersensibil, acut sentimental-afectiv, de adolescentă, nu întâmplător intimist-deplin-sincer-mărturisitor, dedicată, prin noua ei apariţie, mamei, se deschide cartea Cameliei Ardelean, care îmi cere câteva referinţe să o „relegitimeze” critic.

      Motivul  generic al oglindirii este cel labirintic: Spiritul (duhul) reflectat în oglinzile sufletului - în acest caz, ipostazele reflectate ca texte-poeme subiective, clare ori contrapunctice.

      Am prefaţat sau postfaţat nenumărate cărţi, româneşti sau străine, mai ales ale noii generaţii, cu intenţie deloc sentenţioasă, ci mai degrabă a confesorului necesar. Camelia trăieşte în cetatea Devei şi visează trezitor, revelatoriu, în „oglinzile” ştiinţei inexacte, care sunt poemele ei.

       Din această stare mai degrabă labişiană („Scrisoare mamei” ş.a.) şi a primelor iubiri - în fond una singură, prima! - Camelia Ardelean se limpezeşte prin scrisul ei melodic, remarcabil, al talentului autentic, şi nu manierist. Emoţia primează, este „motorul” suav, gingaş, înrourat, înduioşător, al gesticulaţiei lirice.

       „Speranţa tinde spre ocult”, ştie poeta, ceea ce este o cheie a artei poetice în actuala-i căutare. Nu depresivitatea de subspecie „emo” (care, din nefericire, face ravagii prin seismele, atât religioase, dogmatice, cât şi politic-populiste), dar nici devianţa de risc alienant, spre neo-ocultismul „new age” etc., pe care le confruntă noua-nouă generaţie. Volumul este excelent „obiect didactic” în sens pozitiv, şi nu de experiment al psiho-patologiei sociale. Tonul este al altruismului întristat, şi nu al indignării caricaturale, nici al didacticismului zig-zag-at, cum ar spune Laurenţiu Ulici. Scrierea, pentru ea, este solilocvială, dar şi oferită colocvial, pe temele care sunt şi „dilematice”, dar şi precipitat actuale.

       Stilistic, timbrul este uneori rezonant poeziei clasice, unul de dolorism, ardelenesc, cum frumos îi este şi numele.

   „Îndurerarea” de a fi este existenţialism curat, nota bene, semn al maturităţii morale, cultivate din părinţi-şcoală, mai puţin din societatea în criză identitară, dar şi experienţa unei perioade în diaspora. Poeta conştientizează ceea ce enunţă în egal reuşite poeme, ideatic şi armonic. Limbajul este colorat, plasticizant, transfigurativ, nota bene:

       „Azi, îmbrăcaţi în zdrenţele durerii,/ Nu suntem nici la modă, nici vetuşti,/  Închiţi în reprobabile, noi cuşti,/  La graniţa mâhnirii sau căderii.”  Admirabil enunţ! Muzicalitatea este una înnăscută şi cultivată de tandreţea familiei, moralitatea superb asimilată şi retransmisă în cheie sociologică, deoarece:

       „Obişnuiţi cu-aceleaşi rezultate:/ La şcoala vieţii veşnic repetenţi,/  Ne ploconim pentru un pumn de cenţi,/ Zidim bordeie, dar visăm palate.”

Impactul, acum precipitat, al ciocnirii cu alte civilizaţii şi culturi, este, pentru Camelia, şocant, însă nedescurajant, ci cu efecte catarsice. Masificarea de ieri a indus societăţii năravuri - reflex condiţionat, subcultural, ca „supravieţuire” unor generaţii întregi. (Timiditatea „smereniei”, supuşeniei, „un pumn de cenţi”  recte „blid de linte” pentru iluzia mai binelui, ploconirea (mituirea), bordelismul, prostul gust etc. - toate ca surogate ale răsplatei unui „rest de zâmbet“ ipocrit, ca troc:

       “Ne fâstâcim pentru un rest de zâmbet.

       Cu bucurie ni l-am da la schimb,

       De s-ar putea, pe-al îngerilor nimb,

      Doar să scăpăm de-al negurilor plânset.”

     Îmi (ne) ajungea fie şi doar acest poem-cheie eşantion, spre a întrevedea, fără orbul găinii, dar nici al... cocoşilor (apocaliptici, cum îi auzea Blaga), ceea ce alţii nu văd:  deriva socială, consumismul, banalizarea răului, circul otrăvitor, psihedelist, neo-dadaist (de la alogeni), dar aciuat şi la noi, mai nou externat -  prin diaspore în eterne dispute.

      Camelia este Erato, dar şi Narcis, însă nu orfelină, nu frustrată; o feministă- senzuală-maternalistă, cum ar defini-o Mihaela Miroiu. Are şi nerv moralist autentic, admirabil, are Talent-talant şi superbia inocenţei nepierdute, garanţii sigure ale împlinirii, inclusiv literare.

       Cartea este un recital cuceritor al autodefinirii ars-poesis. Stările sufleteşti se decantează, devenind inclusiv oximoronice, ironice, sarcastice, diatribice, pamfletice, nota bene! Nu minima moralia, ci proxima moralia!

         Causticitatea, sarcasmul polemic, fac bine separatorului Conştiinţei. Unele poeme sunt substitute ale unor tipologii atipice, poeta fiind corect impregnată de livrescul lecturilor. Poemul devine atunci „pielea personajului”, ca la Mircea Dinescu din tinereţe: clovnul, saltimbancul etc. Decât arta falsă, mai bine meseria cinstită, ştiinţa-artă a Şahului „ocult”:

        „Mă-ntorc tăcut la simpla meserie/ De saltimbanc al şahului ocult./ Prefer ca nechezatul să-mi ascult,/ Decât să zburd prin lătrături o mie!”

Evident, este o autoironie ipostazică, o reţetă „ imunitară”, hamletiană.

      Aşadar... motivul Oglinzii - sau sălii cu oglinzi-labirint, itinerant, aparent al sorţii, nu este cel fatalist, nici aleatoriu, dar nici habotnic ori fariseic, cum „funcţionează” din istorie. Cu grija de a nu-i sacrifica spaţiul tipografiat şi din rara, tot mai rara apetenţă de a da sfaturi „bătrâneşti”, îi comunic bucuria de a o fi „redescoperit” în această  etapă. Timpul va proba valoarea substanţială a acestei poetese. Discursul este implicit al cunoaşterii şi socraticei auto-cunoaşteri.

           În carte sunt vii semnele acelui cosmic VERB la Gerunziu al Fiindului, Fiinţei, care reactivează, din generaţii, Energetismul subcuantic al Omului-Om, cum îl numesc, Poetomul. Acesta vine vertical, rămuros, transcedental, de la Mama- Natură, prin Mama cea născătoare.

       Cred, asemenea celor Vechi, că numele de floare al autoarei conţine magic şi dornic de lumină după ploaia melancoliei, destinul unei, în fond, iubiri. EA, cum spune poeta, este cea care INSUFLĂ (însufleţeşte) ceea ce numim Viaţă, prin triada (treimea) antică: pathos, ephos, ethos.

 „Statui de visători, sculptate-n lut,/ Iubirea ne insuflă zilnic viaţă,/ Pe-o pistă scufundată-n absolut –/  O destinaţie ascunsă-n ceaţă.”

   „Destinaţia” este destinul, „ascuns în ceaţă”, da, însă poate sieşi ocrotitor. Dar iubirea, dragostea, amorul, dintotdeauna ne (re)umple de candori. Candoarea este inocenţa paradiziacă şi cuvintele poeziei, zăbranicul nirvanic, aşternutul inefabil al Hermeneiei. La Camelia Ardelean, acestea sunt instincte primordiale şi insuflă perenitate esenţială, mai ales prin patetismul rostirii deloc artificioase. Rar am văzut, în ultimii ani, un mai fin simţ filologic al limbii materne-paterne! Opţională, transpare explicit, retoric, constanta bunului simţ:

     „ Marionete triste, fără sfori,/ Ne-nghesuim pe scena în ruină./ Doar dragostea ne umple de candori,/  Când nu e înecată în răşină.”

        Însă şi chihlimbarul este, metaforic, benefic, fie şi prin proprietatea de a  reţine în el tipare, nervuri, grafeme, memoria misterioasă a... Luminii. Adaggio: am insistat eu însumi metaforic, „contaminat” de vigoarea şi ingenuitatea, splendide, ale autoarei. Sunt convins că şi cititorii o vor iubi, în fond arta poeziei este a seducţiei, şi nu a luării în stăpânire. Luminos sau nocturn.  Reverenţios în reveria-revelaţia valorii Ei, eu mă bucur să o cunosc!

Eugen Evu

Detalii:
Autor: Camelia Ardelean
Preţ: contactati autorul
Număr telefon: Trebuie sa fii autentificat!
Vânzător: Camelia Ardelean
Oraş: Deva