Atât de târziu, și cenușă
din sufletul meu, dintr-al tău...
Mai trec și acum pe sub zidul cu ușa,
în mahalaua adâncă, Țicău.
O, înecat în narcoza salcâmilor mari,
aproape-am uitat de ceasornicul vechi cu nisip
din odăița din zid a bătrânului nostru porcar
pe care îl poreclisem Chrysip,
deși el era propriu-zis Garibaldi, din pricina bărbii
patriarhale, a pălăriei și-a istețimii
ce-o arăta în instrucția porcilor lui nărăvași precum cerbii
și imaculați precum serafimii...
Trăia deci în zidul în care avea o chilie
și ceasul de care ziceam, cu nisipul, cenușă,
și porci peste tot, incredibil de mulți, cam o mie,
unii imenși, alții mici, peste dânsul, pe stradă, căci ușa
din zid stătea veșnic deschisă...
El îi iubea, „feții tatii", căra ne-ntrerupt „lături caldi",
plătea pentru dânșii impozit, avea pentru toți „ricipisa",
bătrânul porcar Garibaldi.
II. Descrierea plină de tristețe și de înțelesuri a morții lui
"O gaură-n marele zid nu se poate,
i-au spus, o vizuină, un gol în cetate;
mâine în zori să fi părăsit acest jalnic defect
în care trăiești. Zidul nostru va trebui să devină perfect."
A înțeles, n-a-nțeles... Și-a hrănit purcelușii
ca întodeauna, i-a spălat până noaptea târziu,
a scos mai pe urmă un șip
colbăit, cu rachiu,
și-a stat toată noaptea-n deschiderea largă a ușii
privind mahalaua adâncă Țicău. În mână ținea ceasul lui cu nisip.
Când goarnele clare cântară în zori,
veniră cu sculele lor
șapte meșteri mari
calfe și zidari.
Făcură mortar
din nisip curat
care l-au aflat.
Cumpănă dreaptă și plumb
să nu iasă zidul strâmb.
Cancioace, mistrii,
agere-argintii,
de la temelii
înaltei zidiri,
sântei monastiri.
III. Inscripția pe zid, în locul unde nu se va mai deschide nicicând
ușa bătrânului porcar
În zidul acesta enorm în care cândva a fost ușă,
odihnește de-a pururi porcarul și porcii lui; cu toți sublimii,
s-au prefăcut, hăt, de mult în cenușă,
dar umbrele lor sunt în ceruri și împreună cu serafimii
hălăduiesc prin toloacele veșnice.
Distribuie: