Mozaicuri-catedrale, veghea spasmelor nocturne,
Gem pe perna mea de-aur ca uleiul din icoane;
Nu mă doare că nu ții seama vrerilor mele din urne,
Ci mă dor, înfrigurată, exclamații-demoni, toane.
Adun cioburi de vitralii din trecutul nostru știrb,
Prins în așternuturi snoabe fără niciun căpătâi;
Mă prefac că-mi este bine, că sunt prinsă-ntr-un șurub
Și nu cad de-aici de unde cresc ca fructul de lămâi.
Îmi așterni un voal de piatră peste tâmple, peste sâni,
Te privesc transfigurată ca o pasăre cioplită;
Tu mă-ndemni să gust dulceața pielii fine de pe mâini,
Însă eu îmi ridic crucea și-o adulmec, umilită.
Recunosc că-mi curgi prin vene ca un bob de ploaie sfântă,
C-adorm cu Hristos pe buze, apă pură, nalt tărâm ,
Unde ne iubirăm strașnic fără gânduri ce frământă,
Fără nori și fără nuntă, vals de flori, ud, de salcâm.
Caprimulgul (un fel de rândunică de noapte) îşi construieşte cuibul pe pământ. Având culoarea maro-deschis, se confundă uşor cu o ramură de copac căzută pe jos. Acest camuflaj perfect are, din păcate, şi dezavantaje: poate fi călcat din greşeală.
Citate şi Maxime:
Muzica este arta cu materialul cel mai imaterial. Platon
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: