Un vânt întunecat se zbucima-n copacii vuitori,
Luna era năluca unei corăbii strivite printre nori,
Drumul, o dungă palidă peste posacul bărăgan;
Iar tâlharul la drumul mare venea călare –
Călare – călare –
Tâharul a venit călare şi-a oprit la vechiul han.
II
Pe cap purta tricorn francez, guler de dantelă sub bărbie,
Pantaloni fără cută şi-o haină din catifea vişinie;
Cizmele-i cu carâmb înalt, croite din cea mai fină piele,
Sclipeau în noapte parcă-mprăştiind mărgăritare ;
Pistolu-i era gravat cu mărgăritare,
Iar pe mânerul spadei luceau mărgăritare, sub cerul plin de stele.
III
Luminile hanului erau stinse, a bătut la poartă-ncetişor,
Mai tare-apoi, a lovit cu biciu-n obloanele închise cu zăvor;
A fluierat o melodie sub fereastra unde-l aştepta rumenă ca un măr,
Cu ochi negri şi frumoşi fata stăpânului,
Bess, fata stăpânului,
Împletindu-şi o panglică roşie ca iubirea-n păr.
IV
Şi, neagră în bezna nopţii, o uşiţă de la grajduri s-a-ntredeschis,
De-acolo asculta Tim grăjdarul, livid, parcă de friguri reci încins;
Îi sclipea-n ochi gelozia, cum sclipeşte-n ceţurile nopţii, farul;
Căci o iubea pe fata stăpânului, cea cu buze roşii,
Pe Bess, fata cu buze roşii;
Pitit ca un câine-n întuneric, asculta tot ce spunea tâlharul –
V
“ Înc-un sărut, frumoasa mea iubită, căci plec la vânătoare,
În zori mă-ntorc cu aur şi-o să-ţi mai cer o sărutare;
Iar de mă va urmări potera cât de lungă-i ziua şi de largă zarea,
Atunci tu caută-mă-n lumina lunii,
Aşteaptă-mă la lumina lunii,
Voi veni la tine chiar dacă iadul îmi va aţine calea.”
VI
S-a înălţat în scările şeii; abia ajungea la mâna ei;
Bess şi-a desfăcut părul lăsându-l să cadă pe fereastră! Scântei
Îi ţâşneau din ochi când catifeaua cosiţelor l-a atins;
I-a sărutat buclele parfumate-n lumina lunii;
(Dulci bucle negre-n lumina lunii!)
Apoi a tras de frâu şi-n lumina lunii s-a-ndepărtat – în galop întins.
PARTEA A DOUA
I
N-a revenit în zori, nici la amiază, dar Bess îl aştepta ca-ntotdeuna;
Când, iată, după asfinţitul soarelui, înainte să răsară luna,
Pe drum, o dungă galbenă traversând stacojiul bărăgan,
Venea-n marş o trupă-n uniforme roşii –
În marş – în marş –
Oamenii regelui George veneau în marş – şi au oprit la han.
II
N-au spus o vorbă hangiului, dar i-au băut berea din beci
Şi fiicei i-au pus căluş şi i-au prins braţele în lanţuri reci;
În genunchi lângă geam, doi soldaţi priveau prin a armelor cătare!
Pândea moartea-n spatele fiecărui geam;
Iar iadul lângă cel mai negru geam;
Bess privea-n lumina lunii drumul pe care ştia că el va veni călare,
III
Chicotind vulgar, ei au legat-o de geam, să fie văzută de-afară.
Şi după ce i-au prins de trup o puşcă, cu ţeava sub sâni, strigară:
“Acum poţi sta de veghe !” şi-au sărutat-o.
Ea parc-auzea un mort vorbind şi-a apucat-o jalea –
Atunci tu caută-mă-n lumina lunii,
Aşteaptă-mă la lumina lunii,
Voi veni la tine chiar dacă iadul îmi va aţine calea.”
IV
Şi-a răsucit braţele-ncercând să scape din strânsoare!
A tras de mâini pân’ ce-a simţit curgând sânge şi sudoare!
Aşteptau în beznă, încordaţi, iar orele treceau încet cu mers de raci.
Deodată, târziu, în miez de noapte,
A simţit rece, în miez de noapte,
Că l-a atins! În sfârşit, ajungea c-un deget la trăgaci!
V
Cu vârful doar, dar era de-ajuns! A rămas apoi cu bustul drept,
Atentă la sunetele nopţii, cu ţeava armei-nfiptă-n piept;
Nu se mişca, stătea încremenită-n liniştea deplină.
Iar drumul se-ntindea pustiu sub lumina lunii;
Drept şi pustiu sub lumina lunii;
Cu toată fiinţa se ruga ca-n acea noapte iubitul să nu vină.
VI
Trop-trop; trop-trop! Oare-au auzit tropotul copitelor de cal?
Trop-trop; trop-trop! Erau surzi? N-auzeau oare un sunet aşa clar?
Pe şleau, sub sprâncena dealului, în lumina lunii
Tâlharul venea călare,
Călare, călare !
Soldaţii priveau prada! Ea stătea dreaptă, îi ardeau ochii ca tăciunii!
VII
Trop-trop, în liniştea-ngheţată! Trop-trop, ecoul răsuna în noapte!
Se-apropia, era aproape! Pe chipu-i ardeau patimile lumii toate!
Ochii i s-au mărit deodată, de lacrimi strălucitoare grei;
Apoi degetul s-a mişcat în lumina lunii,
Muscheta a vibrat în lumina lunii,
Pieptul i-a tresăltat în lumina lunii şi l-a avertizat – cu moartea ei.
VIII
El s-a-ntors; a galopat spre vest neştiind că Bess zăcea cuminte
Cu capul pe muschetă, adormită-n propriul sânge roşu şi fierbinte!
În zori când a aflat, faţa-i a căpătat paloare de-un vânăt cadaveric,
Cum Bess, fata stăpânului,
Bess cu ochii negri, fata stăpânului
Şi-a vegheat iubirea sub lumina lunii, şi-a murit acolo-n întuneric.
IX
A galopat înapoi, într-un vârtej nebun, strigând blesteme către cer;
Alb, drumul fumega-n urma-i, sabia sclipea-naltă-n al dimineţii ger!
Spre-amiază pintenii se-nroşiseră; haina-i era purpurie
Când potera l-a doborât la drumul mare,
Ca pe-un câine l-a doborât la drumul mare,
Şi-acum zăcea-n propriul sânge, c-o eşarfă de dantelă sub bărbie.
X
În nopţile de iarnă, se spune, când bate vântu-n copacii vuitori,
Când luna-i năluca unei corăbii împinsă printre nori,
Când drumul e-o dungă palidă peste posacul bărăgan,
Un tâlhar la drumul mare vine călare –
El vine călare – călare –
Tâharul vine călare până la poarta vechiului han.
XI
Bate-n poarta hanului cu luminile stinse, întâi încetişor,
Mai tare-apoi, loveşte cu biciu-n obloanele închise cu zăvor;
Fluieră-o melodie sub fereastra unde-l aşteapta, rumenă ca un măr,
Cu ochi negri şi frumoşi fata stăpânului,
Bess, fata stăpânului,
Împletindu-şi o panglică roşie ca iubirea-n păr
Alfred Noyes( 1880-1958)
https://poets.org/poem/highwayman
*** Poezia ‘Tâlhar la drumul mare’ este clasată în top zece ale celor mai iubite poezii de limba engleză.
Distribuie: