umbră de pasăre cu aripi frânte ,
corbii plutesc în pântecul unei clipe
eterne pentru tine,
într-o picătură de sânge
spartă în zâmbetul subţire al buzelor.
eşti singură sunt aici... dar nu cu tine,
n-am voie să te strig,
cum te-am chemat de atâtea ori...
acum nu, acum nu am voie
să te rog să mai stai.
îţi privesc corpul înţepenit
sub soarele impasibil de toamnă,
nimic nu s-a schimbat
doar ai început să-ţi proiectezi nefiinţă
în prezentul meu
gesturile, cuvintele
stau prinse într-un ochi lipsit de tine.
tristeţea este că nu poţi să mai împarţi
cu mine inima plină de bucurie,
în acest anotimp al roadelor coapte,
ai coborât în ţărână să ţii în mâini rădăcinile
fără să tulburi sonora dimensiune a vieţii,
picătură cu picătură curgi
în simetrica rotire a anotimpurilor.
mirosul tău, vocea ta, privirea ta
nu sunt în acest trup înţepenit
peste care se ridică ţărână
de la pământ la păsări.
n-am voie să plâng
să nu-ţi tulbur liniştea,
libertatea redobândită...
sunt doar o umbră întrebătoare
nu pot să văd dincolo de chipul lumii
tot ceea ce voi deveni
într-un azi definitiv.
vezi mai multe poezii de: Agafia
Detalii poezie:
Distribuie pe: