Din seva timpului ce curge lamentabil
Peste umbrele desprinse fiinţei mele,
Solipsismul cert, rămâne adaptabil
Fiecărei zi de gânduri şi durere.
Sunt vulnerabil trăindu-mi fatalitatea
Fugar, prin comunitatea hienelor flămânde
Cu teamă, că nici măcar imensitatea
Nu are loc, pentru a mă ascunde.
La vremea când şi gândurile obosesc
De-atâta renunţare dus-întors,
Reneg această lume, prin context
Numit fiind doar eu, întors pe dos.
Clădesc iluzii pe ruinele de suflet
Iar plânsul, mi-l ascund în zâmbet fals,
Şi mai rezist durerii fără urlet
Conştient că mă îngrop, cu fiecare ceas.
Amurgul vieţii, sângerează peste albul floral
Ce impune ferestrei glacialul buchet,
Ca semn către prezumtivul final,
În ciuda unui mâine... cu seninul incert.
vezi mai multe poezii de: Cristian Neagu
Detalii poezie:
Distribuie pe: