Uneori îmi vine să strig
dar mă tem de ecou
ca de o umbră ce stă la colțul străzii
și știi că nu-i a ta
deși îți seamănă
urlu atunci înlăuntru-mi
cu glasul unui lup ce trage să moară
știind că zădărnicia-i reală
la fel ca durerea
prin care nu știu dacă timpul trece sau stă.
Trupul m-a acoperit întotdeauna
mi-a fost complicele ce s-a încrezut în mine
cum te încrezi într-un străin
în miezul unei nopți cu furtună
știind că nu e altă cale
decât să mergi orbește înainte
ud.
Și sub mantia de carne
mi-a machiat în secret plânsul
punându-i si ruj și zâmbet și gene lungi, parfum
și două toiege pentru vremea când toate astea
vor fi prea grele de dus
prin nămolul cu soare de carton
agățat de cerul albastru iluzoriu.
Strigătul nestrigat se pietrifică
devine arma îndreptată spre mine
pe care cu o mână apăs pe trăgaci
și cu cealaltă mă rog la sfinți sau la nimeni
doar ca speranța să mai respire puțin
chiar și printr-un aparat învechit
de la anul nașterii mele.
Și nu mă aude nimeni
toți au plecat
nu sunt nici eu
doar niște măști mai sunt
să folosească agoniseala
ca și cum ai mușca dintr-un măr
deși știi că e stricat.
Și muțenia a rămas să povestească
când pe lume se va inventa o limbă fără cuvinte
și fără lacrimi
pentru oamenii ce nu-și vor putea închipui că am trăit
lumea lor fiind mai simplă
necunoscând nici cuvintele dar nici tăcerea.
Te omoară zgomotul dinlăuntru-ți
încet
în liniște
când taci.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Detalii poezie:
Distribuie pe: