Stinse scântei - Tudor Arghezi

De ne-ar ajunge numai icoana ce o lasă
O undă lângă luntre, un povârniș de casă,
O vatră-nvăluită-n cenușă către seară
Sau un tighel de piatră pe-o cruce seculară.
Tu ți-ai închide ochii și le-ai porni să vie
Icoanele pierdute-n lumina aurie.
Și-ai retrăi trecutul întreg, cu ochiu-nchis.
Fără să simți că-ncepe să semene a vis.
Dar învierea celor ce-au licărit de sus
Și se întorc să urce pe zări, de prin apus.
În pulberile lumii cernute-n amintire.
Se întocmește goală, într-o perdea subțire.
Icoană lor e vie, dar sufletul defunct e.
Ce-a fost hotar îți lasă din el câteva puncte.
Din fosta-mpărație azi a rămas o hartă,
Cu care-n vântul iernii cârpești fereastra spartă.
Era portretul unei făpturi de alb azur.
Din care, pentru lampă, croiești un abajur.
Aducerile-aminte biletul ți-l trimit
Cerând adeverință un plic neiscălit.
Tu, du-te și atinge-ți de lacuri și grădini
Aripile mânjite. din timpuri, cu lumini.
De vreme ce dorința și vatra nu-ți ajung.
Petrece lumea toată. călare,-n lat și-n lung -
Și totdeauna ținta la care ai ajuns
Să-ți cadă moartă-n suliți.
ca un vultur străpuns.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi