Spykal - creaţii proprii

Mă scurg ușor prin anii vieții
Și-n vraja lor mă pierd ades.
Ce-au fost cândva ai tinereții
Și-acuma sunt de ne-nțeles.

Am adunat atâta liniște în mine,
(că uneori și eu mă îngrozesc).
- Dar niciodată nu-ți voi fi rușine!
Căci nu-mi stă-n caracter să mă-njosesc.

- Pământu-și regăsește liniștea!
La fel și sufleul meu care place.
(de când ai apărut în viața mea),
Să faci lumină, aducându-i pace.

- Deschide ușa lacrimilor mele!
Așa cum ai făcut cândva, odată.
- Salvându-mă din chinurile grele!,
Din care nu speram să ies vreodată.

- Apune timpul vieții de culcare!
Sub pleoape obosite ochii dorm.
Rămâne totuși semnul de-ntrebare,
”- Tu ai putea să fii același OM?!”.

De m-ai ruga ca să renunț la tine,
Ți-aș spune, cu temei, că sunt al tău.
(că moartea nu e totuși în ruine ).
- Ci chiar ”o vei călca”, ca Dumnezeu!

În mine ai văzut un foc nestins
Chiar de atunci. La prima întâlnire !
Și jarul ce atuncea l-ai aprins
Îți va ajunge chiar și-n nemurire.

- Sunt viață dar și al tău condamnat!
- Izvorul nesecat cu apă lină!
(ce nu se vrea, de dânsa, renegat),
Ci o necesitate ... (chiar pelină).

- Ne tot mințim frumos că ne iubim!
(- ce-nseamnă oare asta pentru tine?!).
De câte ori credința ne-o-ngrădim,
Ne amăgim, cu ea, că este bine.

Ascund azi frigul iernii să nu doară,
(sub fulgi de nea ce-mi curmă suferinţa).
- Gândind la tine, pentru prima oară!
Am învățat ce-nseamnă stăruința.