Spykal - creaţii proprii

Eu, trupul tău mi l-aș dori un chivot,
În care să-mi botezi recunoștința.
Se zbate sinele, se-aude chiot,
”- Și totuși unde-ți zace conștiința?!”.

Se lasă înserarea peste noi,
Și peste gânduri încă nepătate.
Din umbra ta apare un strigoi,
Cu ochii mei ... neînțeleși în toate.

Gândul mereu la tine chiar sufletul îmbracă,
Iar ochii mei acum, de dor, îi limpezește.
De tine mă dezvață (chiar dacă este-n joacă),
Zâmbind acelui care, în vise, te iubește.

Desculț eu alerg cu pasul confuz,
Spre ziua de mâine sperând că e bine.
Și-nspre viitorul ce nu-mi e obtuz,
Când știu că am șansa păstrată de tine.

Eu te respir plăcut (a câta oară),
(de fiecare dată mă sufoci).
Tu cântă-mi serenada mea de seară,
În care chiar iubirea ne-o invoci.

M-ai pus în lanțuri fără de tăgadă,
Îți rup într-una zale și visez.
La tot ce m-ar fi pus cumva în gardă,
Și-acum, în consecință ... meditez.

”- De ce să-ți scriu?- Când pot spune prin vorbe!”,
Că te iubesc și-ncerc să nu mă mint.
C-am adunat noi vitregii în tolbe,
Cât poate nici nu ne-am închipuit.

Am aruncat cu dragoste în tine,
Te-ai speriat de mine și-ai fugit.
”- Tu crezi că mie oare îmi convine!”,
Să știu că locu-ți este părăsit?.

De mult te doresc, dar tu îmi lipsești,
(parfum de femeie, în carne rămas).
Mirosul acela mereu îl găsești,
În tot și în toate (când faci tu popas).

Te-ai transformat în pânză de păianjen
Ca-n ea să-mi prinzi acuma chiar și anii.
În viață, tu mă vrei doar ca un sprijin
De care să nu știe nici dușmanii.