Poezii despre Singurătate:

Era pe stradă doar un cerșetor
Și-avea în ochi speranță și tăcere
Iubiseră-n trecut cu foc și dor,
Încât înnebunise de durere.

Când îți ascult cuvântul și glasul tremurând
Mă pierd în neputința durerilor de mâine
Că am plecat de-acasă să mă întorc curând
Dar anii trec în fugă în goana după pâine

Pentru a putea zbura spre înălţimi,
pasărea trebuie să urască pământul
fiindcă altfel s-ar zdrobi de prăpăstii,
cutremurându-se

Mi-a rămas ascunsă-n palmă, rana sfântă și curată
Gliei îi eram părinte, mintea îmi era bogată...
Ochii plini de doruri multe ce-au pozat ades' cu norul,
Astăzi caută o punte spre a-și mângâia poporul.

Caut un spațiu pierdut
Din timp ca să mă blochez în el
Ca-ntr-o amintire.
Nu mai știu ce e rău sau ce e bine,

Când plouă, eu mă prefac în lemn
şi stau drept în mijlocul potopului
până apari tu
să mă priveşti putrezind

Era prea cald între noi, nu respiram lângă tine
Eu mă loveam de noroi, tu doar de zile senine...
Eu mă zbăteam să câștig o zi din viața ta bună,
Însă mereu mă loveam de norii triști din furtună.

În ochii sfinți ai mamei se lasă înserarea
Și-apar resentimente și gânduri care dor
Privește către ceruri spre a-și cerși iertarea,
Căci dincolo de zare avea un viitor.

Să nu mă uiți, eu voi pleca pe mările pustii,
pământul e bolnav de-o molimă perfidă
și mă întorc în plin război de pandemii
să-ngrop iubirea care-a fost umanoidă

Eu nu am ştiut ce singur sunt
până nu mi-am văzut somnul
sufocat în braţele tale
şi pe tine