Poezii despre Singurătate:

Trăiesc și mor
în fiecare zi,
nu știu dacă aștept
ultima clipă mai mult

Eu nu sunt doar cum mă cheamă, sunt o inimă, un zbor,
Frânt de de-a inimii maramă și te timpul curgător –
Un nebun printre smintiții, guvernând către dezastru,
Care cu puterea minții, luminez, când vreau ca astru,

Aveam straie de mort când
L-am văzut în treacăt prin lumea celor vii.
Frumusețea lui era inconfundabilul soare
Adorat de-al lumii post-cerului de plebe.

Degete colorate zac în simțiri,
Ciudate.
Mușcate de liniști palide-n tablou,
Ecou.

În urma noastră zac tăciuni
şi pietre smulse din fântâni
şi ploi
şi câte punţi am străbătut,

Praful și-a găsit așezământ în liniștea ceasornicarului.
Cândva un tic înduioșa melodios tacul fredonând
Acum,
Simte mâna lui adormită pe o pajiște de timp,

La masa tăcerii ciupercile cresc și răsar
Și umedul blat le hrănește, nu are habar
Că fibra din el se stinge în moarte, încet,
Când viața apare pe putredul lemn cu antet.

Orizontul s-a sfârșit și drumul
mi-apăru șerpuind după ziduri,
prin oraș doar câinii sub case
săpau după oamenii singuri

Aș vrea să- mi crească din călcâi cuvinte
Și să dea Domnul pașilor mei minte
Aș vrea în loc de degete crenguțe
În glas, ciripituri de vrăbiuțe.

Toți anii care au trecut
O patimă mai mare-n suflet
Decât tine în veci n-am cunoscut.
Deci hai să descifrăm timidul început,