Odată a fost o singurătate anxioasă
Și praful dansa într- un ritm infernal pe o masă,
Secundele băteau toba spartă în timpane
Și gura șoptea tremurând, temător: "De ce, Doamne!"
Altădată singurătatea era liniștită
Și observa din fotoliu ora cea mai izbită
De tâmplele reci iar ochii concentrați erau fixați
De pânzele prăfuite atârnate de pereți.
Acum singurătatea se cuibărește în suflet
Și dinții scrâșnesc iar buzele strânse un urlet
Opresc la poarta de ger descuiată a uitării...
Iar îngerii plâng sărutând mâna albă-a schimbării.
Lacrimi calde în râuri de speranțe peste oameni
Se revarsă și spală uitarea rece de semeni,
Lumina iertării se-aprinde în suflet și rana
Se-nchide și singurătatea mângâie iar luna.
vezi mai multe poezii de: Ina M.
Detalii poezie:
Distribuie pe: