Scrisoarea - Paul Verlaine


Iar cincisprezece zile - și cât timp ne desparte
Acum! Fără-ndoială, din cele mai amare
Dureri, cea mai cumplită e-acea de-a fi departe.

Întâi cu drag ne scriem și punem grijă mare
Să ne-amintim întruna o vorbă, o mișcare,
Și ochii, glasul celui ce-acum departe este,
Și ceasuri lungi cu dânsul stăm singuri de poveste.
Dar orice gând ne vine, orice simțiri ne-ncearcă,
Și ce vorbim atuncea cu cel departe, parcă
Rămâne șters în ceață și-n veci plin de-ntristare.

O! lipsa, dintre rele, e răul cel mai mare!
Să te mângâi cu fraze și vorbe să-ți înșiri;
Să cauți în izvorul cel tulbur de gândiri
Speranțelor trudite să le mai dai putere
Și să nu afli alta decât amar și fiere
Și iat-apoi, mai rece și mai pătrunzător
Ca fierul, și mai iute ca pasărea în zbor
Și ca talazul mării, când îi ridică-n slavă
Simunul din pustiuri aducător de-otravă,
Așa te săgetează deodată bănuiala
Pe care ți-o deșteaptă în inimă-ndoiala.

Așa să fie oare? Adevărat să fie?
Pot pune eu credință pe dulcea-i mărturie?
Nu se gândește dânsa la alte lucruri oare
Acum, când printre lacrimi, citesc a ei scrisoare?
Și când zilele mele trec triste și domoale
Cum trece-un râu, o floare neoglindind în cale,
Ea poate că privește în lume zâmbitoare
Că-i veselă și poate mă uită! Cine știe?

Și-i recitesc scrisoarea plin de melancolie.


Din vol. Poèmes, traducere - Șt.O. Iosif și C.D. Zeletin

Adăugat de: Manuela Munteanu

vezi mai multe poezii de: Paul Verlaine



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.