Sacontala - ACTUL IV - Kalidasa

ACTUL IV

BRAMINUL
Se face ziuă. Luna se culcă-n roşu-i pat,
Aruncă peste sineşi veștmânt întunecat,
Ş-adoarme. Floarea nopţii se-nchide blând şi lasă
Frumosu-i cap s-atârne pe piept ca o mireasă
Cu ochi duioşi, când plânge după iubitul ei
Cel dus departe.
Uite, şi luna-n ceruri ce-i?
Răsare-aşa măreaţă din valurile mării,
Izbeşte-ntunecimea ş-aleargă-n largul zării,
Cutreieră văzduhul de dânsa-nspăimântat.
Şi-ntocmai ca pe-o frunte de domn încoronat,
Îşi pune ea piciorul pe-un pisc, pe Himalaya.
Iar florile, cuprinse molatic de văpaia
Iubirii ş-admirării, îi fac din părul lor
Cununi, aşa ca unui erou învingător.
Al ei e tot văzduhul, şi tot mai mult se suie
Până-n palat la Vişnu, în sfânta cetăţuie
A cerului. De-acolo nu-i drum, să mergi mai sus.
Şi cade luna, cade, s-afundă în apus,
Mai grabnică scoboară, mai palidă devine
Din pas în pas, ajunge la dealuri, la coline,
La şes, în urmă piere, izbită de-alte zori
Şi cine-o plânge? Codrul şi roua de pe flori!...
Ca omul! El se-nalţă mai tare, tot mai tare,
Al lui e tot pământul cuprins de admirare,
Pe frunţi de regi aşază piciorul glorios,
Dar când ajunge culmea, începe-a cădea jos.
(Priamvada vine)
PRIAMVADA
Ce faci aici?
BRAMINUL
Nimica. Aştept să vie ceasul
De jertfă.
(Priamvada strigă după Anusuia)
PRIAMVADA
Anusuio! Ce stai? Grăbeşte-ţi pasul!
Avem, până la jertfă, mult lucru de-mplinit.
(Începe să culeagă flori)
ANUSUIA
Am fost la tata Canva, să-ntreb cum a dormit
Sacontala.
(Anusuia se pleacă şi culege,si ea flori)
PRIAMVADA
Şi doarme?
ANUSUIA
Nu doarme. Plânge dusă.
Când am intrat la dânsa, şedea cu fruntea pusă
În palme. Nedormită, cum e, mi se părea
Ca moartă. Doamne aperi!
PRIAMVADA
Ei taci! Şi ce zicea?
ANUSUIA
Mi-a spus că ea se teme de visul ei.
PRIAMVADA
De care?
ANUSUIA
Ştiu eu — de astă-noapte! Ea nu mi-a spus. Îmi pare
Că-i rău de noi. Duşanta de-atunci, când i-am trimis
Scrisoarea, cam de-o lună, nimic nu i-a mai scris
Şi nici nu vrea să afle, că moartă e, ori cum e?
Acolo prin oraşe e lumea altă lume,
Sunt prinţi şi domni! Un rege e tot cuprins de ei!
Ş-apoi — ştii tu — el are o sută de femei,
Ştii tu? Şi lui îi iese din cap de-atâta vreme
Sacontala...
PRIAMVADA
Taci, proasto, că n-ai de ce te teme!
Femeile sunt numai podoabă pentru regi,
N-a zis şi el?
(Se uită .în coşul Anusuiel)
Spui fleacuri, dar flori nu prea culegi!
Eu mi-am umplut cofiţa. Tu cât ai, Anusuio?
Ne-aşteaptă tata Canva, ia cofa mea şi du-i-o.
(Anusuia pleacă grabnic, se impiedică cade)
ANUSUIA
Aşa vezi!
PRIAMVADA
Rupe-ţi capul!
(Anusuia ridicându-se scuturându-se de ţărână)
ANUSUIA
N-ai fi putut cădea
Şi tu?
PRIAMVADA
Dar eu încalte cădeam cu cofa mea.
Adună-le degrabă! Ce stai, ca o bătrână
Cu mâna-n şold?
ANUSUIA
Dă-mi pace, că m-am lovit la mână;
(Anusuia pleacă)
PRIAMVADA
(Singură)
Sărmana! Cine ştie, femeile-n oraş
Sunt altfel! Poate ele iubesc mai pătimaş!
Ştiu râde mai aprinse şi se pricep mai bine
La dragoste. O, Doamne, s-a prins acum de mine
Prostia Anusuiei! Să cred eu vorba ei?
O sută — mare Doamne! — o sută de femei
Pot într-o zi un munte cât cerul să-l răstoarne,
Unui bărbat adecă nu pot să-i puie coame?
Aş, ce? El e cuminte, viteaz şi e-nvăţat,
Şi-i rege! Dacă-i rege, ce-i el? Nu-i tot bărbat?
Mă mir aşa, ca proştii, eu singură, cum poate
Duşanta să le ţie în casa lui pe toate?
De ce-i sunt bune? Una de-ajuns e peste cap,
Cum zice tata Canva! Ş-o sută unde-ncap?
Şi ce fac toată ziua?
ANUSUIA
Am zăbovit?
PRIAMVADA
(Îndemnând-o la lucru)
Culege!
Eu m-am gândit la vorba ce-ai spus-o tu, la rege.
ANUSUIA
Ha, ha! Şireata mamei! Ştiu eu că te-ai gândit!
PRIAMVADA
Tu ştii?
ANUSUIA
Îți umblă capul şi ţie la iubit!
PRIAMVADA
Şi dacă-mi umblă?
ANUSUIA
Umble-ţi! Iubirea-i rugăciune.
PRIAMVADA
(Ascultând un glas din codru)
Durvasas, furiosul. Ia taci să văd ce spune.
ANUSUIA
Sacontala, sărmana! El, dragă, vezi ce-i face!
I-a zis iubita noastră vro vorbă ce nu-i place,
Şi el a blestemat-o!
PRIAMVADA
Ce mânios s-a dus!
Ea poate nici nu ştie ce vorbă rea i-a spus...
ANUSUIA
Pe unde-o fi fost oare de-atunci?
PRIAMVADA
Să-l ştie sfântul!
ANUSUIA
Eu plec şi-l rog s-o ierte.
PRIAMVADA
Te-aştept.
ANUSUIA
Mă duc ca vântul.
PRIAMVADA
Mi-s mânile-amorţite, aşa cu greu le port!
Şi capul, şi tot trupul mi-e nu ştiu cum, ca mort.
Ajung şi eu, cu vremea, să-mi pierd cu totul firea!
Iubirea e de vină, ce alta? Căci iubirea
A veştejit şi faţa Sacontalei! Nu-i ea!
Ieri seară am văzut-o şi m-am speriat. Şedea
Pe-un colţ de stâncă; slabă, s-o sufli-n vânt. Cu părul
Pe spate şi cu capul în mâni — spun adevărul,
Că ştiu că n-am vrun bine să minţ, de dânsa chiar —
Zâmbea, ca omul care bea moartea din pahar,
Şi mă privea în faţă şi nu vorbea cu mine,
Ş-am zis atunci că boala de dor nu e de bine.
(Vine Anusuia)
ANUSUIA
Am fost.
PRIAMVADA
Şi ce-i?
ANUSUIA
E bine. Dintâi n-a vrut defel,
Dar l-am rugat cu lacrimi.
PRIAMVADA
Ei, cum. Şi ce-a zis el?
ANUSUIA
A zis: "Atunci să piară blestemul de la casă,
Când va vedea Duşanta inelul de mireasă".
PRIAMVADA
Atât? Inelul dânsei, pe care i l-a dat
Duşanta? Când va merge Sacontala-n palat,
Ea are să-i arate inelul! Să n-ai teamă,
Blestemul lui Durvasas e vânt!
ANUSUIA
De bună seamă.
Dar ştii? Să nu-i mai spunem! Ar plânge, s-ar mustra.
Să taci, să nu mai ştie Sacontala.
PRIAMVADA
Da, da!
(Sacontala vine)
SACONTALA
Culegeţi flori?
ANUSUIA
Culegem.

SACONTALA
Veniți vă cheamă tata.
Eu plec.
ANUSUIA
Aud? La curte?
PRIAMVADA
Tu pleci? Dar nu eşti gata!
(Anusuia o îmbrăţişează pe Sacontala)
ANUSUIA
A, Doamne, cât îmi pare de bine! Ai să vezi
Pe rege, şi-n palatul de marmură să şezi
D-a stânga lui! Ah, vino! Ah, nu te cred ce zici!
Să pleci! Şi ce să facem noi singure pe-aici?
Să laşi tu codrul, valea? Să pleci, să laşi câmpia?
Pe cât fost, iubito, de mare veselia,
Atâta mi-e durerea! Şi parcă eu mă tem —
Te duci parcă departe, să nu te mai vedem!
PRIAMVADA
Ne prinde jalea, dragă! Dar las', tu mergi la bine!
Ne mângâiem cu asta.
ANUSUIA
(Plivind-o cu dragoste, cu lacrime)
Ce dor ne-o fi de tine!
Să nu ne uiți cu totul! Să vii la noi mai des.
SACONTALA
Să ne grăbim, că tata ne-aşteaptă...
ANUSUIA
Ţi-am cules
Atâta colb de floare! Să-l iei; are să-ţi placă!
Mă duc să iau în grabă păr creţ de la o vacă
Şi lut de sub altarul jertfirii.
(Pleacă)
PRIAMVADA
(În urmă, aducându-i aminte)
Păr de cerb! Şi adă-mi şi trei fire de cussa.
Vreau să-ţi fierb De vrajă, ca să-ţi fie tot dulce sărutatul,
Şi dragă să te aibă de-a pururea bărbatul. (Iese)
(Gautami, mai multe femei, cu cofe pline de seminţe sfinte.
în fund, fac altarul de jertfă)
GAUTAMI
Aici eşti, draga mamei? Sihastrii au venit
Să-şi ieie ziua bună.
UNA
Pe tine te-am iubit
Mai multlt decât viaţa, ş-acum te duci!
SACONTALA
E soarta!
ALTA
Ah, parcă duci lumina cu tine!
A TREIA
Parcă moartea
A-ntrat în codrul nostru de când ne-ai spus că pleci!
A PATRA
Izvoarele din vale de-acum ne vor fi seci;
Nu vom vedea la uşă stând blânda căprioară;
Şi florile-şi vor plânge mâhnita surioară —
Dorindu-te, lipsite de tine şi de ploi!
A CINCEA
Să nu ne uiți cu totul!
A ŞASEA
Mai vino pe la noi!
CANVA
(Venind gânditor)
Aşa, aşa, iubito! Tu-mi duci dorita pace,
Tu-mi duci cu tine viata şi tot — dar n-am ce face!
Mă tremură durerea când văd că te topeşti
Cu dorul tău!
(O prinde de mâini)
Nu plânge! Tu, tânără cum eşti,
Nu poti să stai departe de cel ce te doreşte,
Eu te-am iubit ca ochii din cap copilăreşte,
Te-aş fi tinut pe palme şi-n sân te-aş fi culcat
Şi-n schimbul sihăstriei întregi nu te-aş fi dat.
Dar dacă-i scris să fie aşa, iubito, du-te!
Eu te cunosc! Şi zeii cunosc a ta virtute!
Un glas de zeu, la jertfă, din aer mi-a vorbit:
"Copila ta de suflet, bramine, a primit
Din slava lui Duşanta, a regelui, o rază
De vecinică lumină! Precum se-ngreunează
De focul sfânt stejarul, când norii-s plini de foc,
Aşa copila! Să-i fie de noroc!"
Nu poti să stai, iubito, nu poti să stai acasă!
Încinge-te, salba şi brâul de mireasă,
Şi pleacă mângâiată din casa unde-ai stat
Cu noi, părintii vitregi, de când te-ai deşteptat.
De-acum ai altă casă, şi altul ți-e părinte.
SACONTALA
Străinii.
(Canva o îmbrăpşează, aproape plângând el)
CANVA
Lasă, dragă! Eşti bună şi cuminte.
(Priamvada Anusuia se întorc)
Aici am pentru jertfă şi boabele de grâu —
Acum dintâi, să mergeti, copilelor, la râu
Să vă scăldati în apa cea sfântă care spală
Şi sufletul, şi trupul, căci gându-i cu greşală
Şi trupul de tărână, iar cu păcate-n gând
Nu poti să te apropii de foc. Veniti curând.
(Fetele pleacă să se scalde)
SARNGARAVA
Tu m-ai chemat,.părinte.
CANVA
Sarngarava, te ştiu
Om bun şi cu credintă — dar toti te ştim noi bine —
Sacontala azi pleacă la curte, şi pe tine
Te rog să mergi cu dânsa.
SARNGARAVA
Sunt gata.
CANVA
Eu acum
Sunt întrecut cu vârsta şi nu mă-ncred la drum —
Şi zi-i aceste vorbe: "Stăpânule, iubite!
O binecuvântare din codri iti trimite
Bătrânul Canva. Zeii să-ti fie buni în veci.
Şi te mai rog, stăpâne, cu dragoste să-ti pleci
Tot sufletul şi gândul spre cea de tine-aleasă.
Pe fata mea voit-ai să numeşti mireasă,
Primeşte-o, dar! Noi cerem de-acum locaşul tău,
Iubire nu-ti pot cere, căci ea-i la Dumnezeu!"
SARNGARAVA
Te-am Inteles, părinte. Ce zici, s-a împlinit.
CANVA
Voi arbori din codru de zâne locuit!
Vestiti că ea se duce, se duce! Niciodată
Voi n-aţi avut o soră mai bună, mai legată
Cu soarta ei de-a voastră! Ce grijă vă purta!
Ea când avea trei picuri de apă, îi vărsa
Pe voi, ca s-aveţi hrană, iar ea răbda de sete.
Ea şi-ar fi rupt vreodată cu drag să-şi puie-n plete
Vreo frunză ori vreo floare, dar nu şi-a rupt din voi —
Ah, parcă pentru-o floare toţi pomii rămân goi!
Ce dragi i-aţi fost! in lume n-avea o sărbătoare
Mai mare decât ziua când răsărea vreo floare.
GLASUL CODRULUI
Norocul fie-i partea! Să-i umble vrerea-n plin,
La arşiţă să-i fie prieten vântul lin,
Şi soarele prieten în zilele de iarnă,
Şi florile de nufăr în drum să i s-aştearnă!
Iubită ea să fie ca umbra la izvor,
Să nu cunoască plânset şi chin turburător!
Pământutul să-nflorească sub micile-i sandale,
Lumină să se facă pe urmă-i, când, în cale,
Va trece mai frumoasă ca sute de femei,
Şi limpede să-i fie de-a pururi scalda ei!
SACONTALA
Aşa-mi părea de bine, că plec, eram ca beată,
Căci am să-mi văd iubitul — ş-acum, aşa deodată,
Mă prinde jalea, uite! O zi de-aş fi rămas
Măcar! Să plec şi toate, vai, toate să le las!
Şi-n urmă, cine ştie când ne-om vedea!
PRIAMVADA
Ei lasă,
Nu zice-aşa! Tu doară vei mai veni pe-acasă!
SACONTALA
Şi nu cunosc pe nimeni; tot singură voi fi
Cu dorul meu în suflet! Şi voi putea trăi
Acolo, fără codru? De-acum să n-am aproape
Nici cântecul de păsări, nici şopotul de ape,
Nici freamătul pădurii şi baterea de vânt —
Potecele plouate, ruptura de pământ
Şi zarea care joacă în zilele senine,
Când monotonul murmur al cântului de-albine
Străbate din tot locul şi nu-l vezi nicăiri,
Ah, toate! Tot ce-i stratul întregei mele firi.
(Vede lângă ea un tufiş de madhavi)
Sărmana! I se pleacă frunzişul, parcă plânge!
Aici, să-i puneţi, tată, proptea. Altfel se frânge.
(Către Priamvada Anusuia)
De-acum pe voi, iubite, vă las în locul meu;
De flori purtaţi-mi grijă, udaţi-le mereu.
CANVA
Le vom uda, şi mâine vom curăţi frunzişul,
Voi îngrădi şi amra de colo; iar tufişul
Acesta ne stă-n cale, aş vrea să-l mai rătez
Să fac pe-aici potecă la deal, să mai scurtez
Din drumul de pe colnic.
(Sacontala vedeîn livadă o căprioară)
SACONTALA
O, biata căprioară! Azi n-am văzut-o! Uite, ce veselă scoboară
Pe coastă — te rog, tată, când va făta, să-mi spui!
Să-mi dai pe-un om de ştire, ori să-mi trimeţi un pui.
Dar nu uita!
(Un pui de antilopă trage de haină pe Sacontal. Ea se întoarce)
CANVA
Viţeaua! te trage de pulpana
Vestmântului.
(Sacontala se pleacă cuprinde gâtul)
Tu? Vino! Ce blândă e sărmana!
N-ai mamă, nu, iubito, căci dânsa a murit!
O, cât îmi eşti de dragă! Ştii tu cum te-am hrănit
Din mâna mea cu iarba cea proaspăt adunată?
Şi când veneai acasă, cu gura sângerată
De colţul ierbii aspre, mai ştii tu cum te-am uns
Pe rană cu oleiuri! Şi astăzi am ajuns
Să mă despart de tine — pe căi necunoscute!
Iar tu m-apuci de haină, ca să m-opreşti? O, du-te,
O, du-te şi mă lasă, că noi de azi suntem
Doi despărţiţi! De astăzi noi nu ne mai vedem —
Să-ţi poarte grijă cerul de-acum, şi să te crească
Din mila lui!
PRIAMVADA
Ea ştie de mult acum să pască.
SACONTALA
Ah, ştie! Dar când n-are pe nimeni, cum n-am eu!
(lzbucneşte fn plâns)
CANVA
Nu plânge, dragă! Plânsul e dat de Dumnezeu,
Dar nu e totdeauna la loc! Şi nu e bine!
Vin vremuri, draga tatei, când simţi aşa că-ţi vine
Să plângi, să plângi cu hohot, ş-ai plânge şi nu poţi!
Nu plângi numai tu, dragă, plâng eu şi plângem toţi —
Plângând te naşti şi-n urmă plângând au să te-ngroape.
Când simţi că-ţi izvoreşte un picur sub pleoape,
Dă-ţi suflet şi sileşte-l să-ntoarcă la izvor,
Că-n urma lui vin zece, ş-o sută-n urma lor;
Îneacăți dar durerea, când simţi că-n ochi iese!
(Mişcat dureros)
În calea ta prin lume tu vei vedea adese,
Că ai să sui pe dealuri şi să scobori în văi,
Şi-i greu să afli drumul cel drept, şi paşii tăi
Nu lasă pe tot locul o urmă, tot aceea —
Virtutea, draga tatii, virtutea este cheia
Ajungerii la bine!
(Se reazimă de un pom. Obosit)
Mă simţ şi eu bătrân,
Mi-e slab acum şi capul, ş-abia, abia mă ţin
Picioarel, În urmă, eu am numai o fată
Ş-această zi-n viaţă o văd de-ntâia dată!
Ascultă-mă! Duşanta e rege şi-i om blând;
Noi îl iubim, că este al nostru. Ajungând
La curte, vei fi pusă în rând cu celelalte
Femei; şi poate sta-vor pe trepte mai înalte
Vreunele, or poate tu-n frunte le vei sta —
Noi nu ştim! Dar la urmă, orcum s-ar întâmpla,
Eşti blândă azi şi blândă rămâi viaţa toată.
Tu fă ca celelalte femei să te socoată
O soră, ba chiar sclavă, dar nu rivala lor!
Pe rege tu-l iubeşte, dă cinste tuturor
Celor de dânsul ş-atunci vei fi cinstită.
De vei simţi cu timpul că nu-i mai eşti iubită,
Nu-i face-mpotrivire şi nu te supăra
Pe el, ca să nu superi pe cei din preajma ta.
Cu cei mai mici din casă fii bună, însă dreaptă,
Şi judecă-ţi tot pasul şi nu grăbi la faptă,
Nicicând nu fi pripită cu dorul care-l ai,
Şi nu uita cu cine şi pentru cine stai
În casă! Iar în prieteni prea mult tu nu te-ncrede!
De nu te vede nimeni, din ceruri Brama vede,
Să n-o asta! Singur ţi-ajunge Dumnezeu:
Te mângâie la bine, te-ameninţă la rău.
Femeile modeste sunt cuib de fericire,
Iar cele-ntr-o ureche sunt ciumă şi perire...
Zic bine, Gautami?
GAUTAMI
(Către Sacontala)
Ascultă-l, draga mea!
Ţi-e tată, nu-ţi vrea răul!
CANVA
Tu singură-i vedea
Ce bine ieşi la cale, când umbli tot cu buna.
Din rău mai rău răsare, înseamnăli asta una.
Că noi sihastrii, simpli şi proşti precum suntem,
Cunoaştem bine lumea, căci toată o vedem
Pe din afară. Alții o ştiu numai din nume;
De ce-am fugit noi oare? De unde? Nu din lume?
(O lmbrăţişează o sărută)
Ş-acum să mergi în pace! Aşa, odorul meu!
Şi cerul te iubească, precum te iubesc eu!
(Anusuia și Priamvada îmbracă pe Sacontala)
PRIAMVADA
Alt brâu i se cuvine acestui trup frumos,
Şi altă salbă. Uite, când pleci privirea-n jos,
Ce stă gătită! pun la piept o floare
Şi flori în păr, şi-n urmă trei flori la cingătoare,
Sub brâu, aşa! Şi-n mână tot flori, acest mănunchi,
Ş-acum închei cununa de flori peste genunchi
Şi jos la poala hainei — cum plângi strângând din gene,
Ah, parcă tu eşti zâna din basmele codrene!
CANVA
Samgarava venit-a?
UN SIHASTRU
Îndată va veni.
CANVA
Aceasta e-n vai, cea mai dulce zi!
(Ştergăndu-şi ochii)
Dar, Doamne! După dulce e mai amar amarul —
Acum, iubito, vino, să-nconjurăm altarul.
(Procesiune solemnă. Canva, după el Sacontala,
apoi toţi sihastrii înconjoară de trei ori focul de jertfă)
Aceste flăcări sfinte să-ţi fie-ntr-ajutor!
Tu, focule, tu, zeul etern ispăşitor
Al gândului din suflet ş-al faptelor de taină,
Tu, care-mbraci pământul şi cerul ca o haină,
În forma ta de aer prin toate străbătut,
Chema-te-vom cu glasul de plângere umplut.
Şi-auzi-ne! Şi braţul cel slab tu fă-ni-l tare,
Şi nobil fă-ne gândul cel rău! Şi-ajutorare
Trimite-ne, stăpâne, tu cel de-a pururi viu!
(Procesiunea se opreşte. Sarngarava vine)
SACONTALA
Voi rămâneţi în codru? Voi singure-ale mele!
CANVA
Când va veni ursita, s-or mărita şi ele
Precum li-e starea casei.
SACONTALA
De-ai vrea tu să le laşi...
CANVA
Lor nu li se cuvine să meargă la oraş.
Dar merge Gautami şi frate-tău.
(Sacontala Imbrăpşează gâtul lui Canva)
SACONTALA
Vai, tată!
Eu smulsă de la pieptu-ţi, ca floarea, ş-aruncată
Din brazda ei, putea-voi să cresc într-alt pământ?
CANVA
Nu fi aşa-ngrijată!
SACONTALA
N-aş vrea să fiu, şi sunt!
CANVA
Când tu vei fi nevastă, potop veni-vor, dragă,
Şi grijele! Cu gândul să fii la casa-ntreagă,
Să faci sclavilor haine, să dai şi să iei bani,
Să de toate seama, să-ţi aperi de duşmani
Averile şi cinstea, atunci eşti îngrijată!
E greu să fii cu capul la toate! Câteodată
Şi cei mai dragi în lume se ceartă, când sunt soţi!
Să ai treizeci de braţe, ca să-i împaci pe toţi
Ai casei! Când averea e multă, ea se ţine
Cu mult necaz! De grija de-acum, o ştiu eu bine,
va veni odată să râzi, în chinul tău,
Când plânge-ţi-va copilul — şi Dumnezeu
Un fiu frumos şi verde ca tatăl său! — Te doare
Că-ţi laşi acum dar nici un om nu moare
De boala despă'rţirii de fraţi şi de părinţi,
Când are să-i mai vadă! Sunt lacrime fierbinţi,
Pe cari le verşi tu astăzi, dar s-or răci odată.
Aşa e mersul lumii! Tu pleacă mângâiată!
ANUSUIA
Te va primi cu pompă ş-alai, Sacontala!
Şi dacă, cine ştie de ce, s-ar întâmpla,
Ca regele Duşanta să nu-şi aducă aminte
De tine, dă-i inelul.
SACONTALA
(Tresărind)
Lui? Eu? Ah, ce cuvinte!
Mă sperii, Anusuio!
PRIAMVADA
A zis de dragul tău!
Iubirea crede, vecinic, tot numai ce e rău,
Şi vede tot mizerii şi piedici, unde n-are.
SARNGARAVA
Ne-ntârziem, părinte! E vremea de plecare.
SACONTALA
Şi noi, iubite tată, noi când ne-om mai vedea?
CANVA
Vei fi de mult nevastă şi mamă, draga mea,
Şi fiul tău va creşte, voinic de cei de frunte,
Ca puiul de leoaică în peştera de munte,
Şi-n zilele primejdii tot cel dintâi va fi —
Ș-ajunge-va la vârsta să poată cârmui,
Şi-i va lăsa Duşanta toiagul peste turmă,
Ş-atunci, atunci, iubito, în zilele din urmă,
Voi veţi veni în codru! Ş-aici ai să petreci
Viaţa fără moarte a liniştei de veci!
(Se intoarce grăbit, îl podideşte plânsul)
Eu am să merg la jertfă! Plecaţi, plecaţi în pace!
SACONTALA
O, tu rămâi în codru, tu poţi de-acuma face
Mult timp sfinţita jertfă! De ce să te grăbeşti?
Eu însă plec. '
CANVA
Copilo, prea mult te tânguieşti!
A noastră eşti şi veşnic vei fi copila noastră
Cât voi vedea eu cerul cu zarea lui albastră
Şi văile, şi codrul, şi cerbii la izvor,
Îmi voi aduce-aminte de tine! Şi cu dor,
Cu drag nebun privi-voi potecele bătute
De paşii tăi — oh, gânduri într-alte lumi perdute!
Şi-n fiecare clipă, la orice pas al meu,
La rugă, ori la jertfă, te voi vedea mereu
Cum te jucai tu mică pe-un ţărmure de vale,
Cum îmi săreai pe umeri, când îmi ieşeai în cale
Şi-mi cuprindeai genunchii, râzând nevinovat,
Şi eu cu ochii-n lacrimi spre tine stam plecat
Şi te-adiam pe frunte, p-obraz, pe sub bărbie —
O, du-te, dragă, du-te! Şi calea ta să fie De flori.
Adio!
(EI se intoarce pleacă. Sacontala pierdută priveşte în urmă-i)
SARNGARAVA
Haideţi! Ş-acum cu pasul des,
Că-ntârziem!
SACONTALA
Adio!
PRIAMVADA
Noi mergem până-n şes
Cu tine surioară.
(Pleacă toţi. Canva rămâne singurgur. Se aşază pe un trunchi de arbore şi priveşte tăcând, până ce dispar sihastrii)
CANVA
N-aş vrea s-o văd plecată —
Dar nu! Ori mai devreme, ori mai târziu, o fată
Ajunge-n mâna celor străini! A fost aşa,
Ş-aşa va fi de-a pururi! La ce ne-am întrista?
Acum mă simt mai vesel, simt liniştea în mine,
Că m-am scăpat de-o grijă. Aşa e orişicine,
Când i s-a dat în pază un lucru preţios
Pe care îl păzeşte mulţi ani conştiincios,
Şi-n urmă îl trimite stăpânului acasă
(Ridicându-se, privește spre cer)
Acolo sus e Brama, şi Brama nu ne lasă!

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Kalidasa