Ruga de vecernie - Tudor Arghezi

În mine se deșteaptă o-ntreagă omenire,
Sunt cei ce-au fost pe vremuri, sunt cei se sunt acum,
Câte-o grădină veche, surpat-n suvenire
Mi-aruncă dinainte belșuguri de parfum.
Și de la sfântul palid, sfârșit și blând pe cruce,
La biciul ce-l izbește și-l sângeră-n obraz,
Pe nesimțite nu știu ce-nvecinare duce
Și rând pe rând sunt unul și celălalt, Zăplaz

Între atâtea inimi ce bat cu toate-n mine
Ca niște turle pline de clopote, n-a fost,
Nu este, n-o să fie și-n van va să suspine
Eroul meu din suflet de râsul celui prost.
Și voia mea de bine, frumos și adevăr,
Îngăduie să-și ție și-acolo-n gânduri jugul.
Simțindu0mi spinii frunții ieșind cu răni prin păr,
Sunt cel dintâi poruncă s-o dau: Aprindeți rugul,

Ca sfântul în cenușă subt ochii mei să piară,
Ca dreptul să-și strecoare-n urechea mea scrâșnirea
Înmormântat în lemne și-nvăluit în pâră!
Și-n mine bate-n palme mișcată, omenirea.
Ca un norod de pașnici și veseli asasini
Ce pregătesc dreptatea luminii viitoare,
Unii-nvârtesc securea, ceilalți desfoaie crini,
Cu sufletele-n beznă și degetele-n soare.
Da hotărând privirea , de sus, pe umbra lumii
Un suflet se strecoară în min ca o rouă,
Și-atunci visez cu gloata să bat poteca humii,
Purtând în vârful lăncii, spre cer, o stea mai nouă.

De unde vin aceștia? De unde-acești eroi,
Călăi, iobagi, apostoli din noapte pân' la mine?
De unde-această piatră cu fețe de noroi
Și scăpărând cu focuri de-azur și de rubine?
Le sânt dator odihna ce pleoapă nu-mi atinge?
Le datoresc lumina și faptul crud că sunt?
Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge?
Dă-mi pacea și răbdarea s-o caut și s-o cânt.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi