Răsplata - poem. Capitolul I - Aleksandr Blok

CAPITOLUL I
.....................................................28.07
Veac crâncen, fără de-ndurare,
Cu pas de fier răsunător,
În noapte-ți înfricășătoare
Zvârliși pe om nepăsător !
Veac de idei speculative,
Materialiste coțcării,
Blesteme, jalbe colective,
Seci trupuri, suflete pustii.
Adus-ai, ciumei loc să-i țină,
Neurastenie, sleenn, urât,
Veac spărgător de căpățâne
Și înglodat până la gât
În bănci, congrese, federații,
Doctrine, toasturi și arginți
Cu acțiuni și obligații,
Cu biete, slăbănoage minți.
Talentele-ți jumătățite,
(Da, adevărul ăsta e! )
Saloanele-ți, mari săli ticsite -
Doar doamne-s azi, nu Recamier...
Veac de burgheză-mbogățire
(Cum crește-un rău - ca un talaz !)
Egalitatea și-nfrățirea
Fiind doar mască pe obraz...
Dar omul ? - Trai fără de vrere :
Trăiau orașe și mașini,
Iar viața fără de durere
Hrăneau un spirit slab, blajin...
Căci cel ce mânuia din umbră
Marionetele pe glob
Știa să zvârle - ceață sumbră,
Un umanitorism neghiob :
În ceață putredă, lălâie
Fu duhul, sângele greoi,
Și-arhanghelul de bătălie
Zbură în grabă de la noi !
Ici - Dușmanii se-anihilează
Cu diplomatic grai de laș,
Dincolo noul tun veghează
Să nu dai ochi cu-al tău vrăjmăș.
Obrăznicia fu virtute,
''Psihoza'' - eroism era,
În certuri lungi și lungi dispute
Șefimea vremea-și petrecea.
Pe drum - convoaie ce se-ntoarnă,
Sudălmi țintind pe comandant...
Chipiu în loc de coif, o goarnă-i
Străvechiul corn al lui Roland,
Cel veac fu blestemat de-o lume
Și blestemat va fi mereu -
Ne-a așternut culcuș anume
Dar să adormi în el e greu...

În veacul douăzeci ne-apasă
Mai greu parcă cețosul cer
(Mai neagră-i umbra ce o lasă
Aripile lui Lucifer ).
Fum de incendiu-n zarea toată
( Sânt prorociri ce se-mplinesc )
Pe cer cometa cea codată
Acest sinistru corp ceresc...
Sfârșitul tragic al Messinei,
( Nu poți stihia s-o înfrunți ),
Cumplitul răget al mașinii
Grăbind sfârșitul celor mulți.
Și-ntreaga netemeinicie
Anăzuințelor de ieri,
Și prima pasăre-argintie,
În zbor spre neștiute zări...
Dezgust de viața ce doboară
Și dor de viață nebunesc
Și ură, dragostea de țară...
Și-un sânge negru, pământesc,
Zvâgnind în vine ne promite
Sfărmând pe glob neauzite,
Nemaivăzute răzvrătiri.
Și oare ce ți se năzare
Prin scrâșnet de oțel și fum ?
Hei, omule, ce-aprinsă zare
Zărește ochiul tău acum ?
Vorba mașinii ce te-nvață ?
La ce elice, deasă ceață
O taie-n zbor, sforăitor ?

Cu mine-acum, drag cititor,
Spre țarmul finic te îndeamnă,
În Petrograd, cântarea mea !

A șaptezeci și opta toamnă
Bătrânul veac și-o număra.
Europa-n muncă clocotește
Și-aici, în bălți, de sus privești,
Un cer de toamnă mohorât...
Dar în septembre, spre sfârșit,
În acel an ce zi frumoasă !
Urale și vacarm cumplit
Pe străzi, mulțimea zgomotoasă
Pare torent nestăvilit.
Pe Zablkanski și Sennaia
Desimea asta de norod
Își poartă astăzi hărmălaia,
Sudalma, chicotul nerod,
Spre mănăstirea Novodevici.
Mare de capete e-aici.
Bariera Moscovei e plină -
Trăsuri, cupeuri și calești,
Întreaga curte și- țarina !
Prin fața ei în rânduri strânse,
Prin cobul drumului călcând,
Oștirea trece neînvinsă
De la hotar străin venind.
Ostașii merg ca la paradă,
Cum nici o urma n-au lăsat
Pe-ale lor chipuri : Țarigradul,
Străinul port îndepărtat,
Balcanicele, albe, crestre,
Trei Plevne, Șipka și Dubneak,
Vrăjmașul, marșurilor-aceste
Și rănile ce nu au leac?...
Trec pavloviștii, grenadierii,
Prin colbul des, cu pasul drept,
Obrazuri arse, în sclipire
Pe ''Ghiorghi''-l vezi pe câte-un piept.
Batalioanele-s rănite,
Dar cei scăpați din foc și fum
Sub stegurile zdrențuite
Își pleacă frunțile acum...
Sfârșitu e lungul marș, și iată
Poporul drag e-n jurul lor !
Ce zi cu soare sclipitor !
Și patria-i așteaptă toată...
Cum i-o primi acest pământ
După atâtea lungi strădanii ?
Ale războiului vedenii
Înprăștie-se azi în vânt !
Azi de triumf avură parte
Și nu-și mai amintesc nimic:
Uitat-au soldățească moarte,
Uitat-au focul inamic,
Nopți pentru unii - nesfârșite,
Pământul mut sub ei gemând,
Moartea la pândă stând pitită,
Apoi, din urmă ajungând,
Boli, oboseală, foame cruntă,
Șuer de glonț, de-obuz turbat,
Cu frigul - focuri ce se-nfruntă
În adăpostul înghețat.
----------------------------------------------------------------------------------29.07.2015
Uitata-au dușmănii iscate
Între-ofițeri și cei de rând
Și,(decât toate, mai curând )
A intendenților dreptate...
Sau poate n-au uitat ușor?
Dar azi cu pâine și cu sare
Sânt așteptați- țigări și flori
În dar primește fiecare...
Le-or ține multe cuvântări
Căci cauza le este sfântă;
Iată, privirile-ți încântă
Buchetele de le cătări !
Trec comandanți de batalioane
Cu flori la șa, la cozoroc;
Flori la petlițe și galoane,
În coame flori de busuioc...

Și trec mereu...doar pe-nserate
Vor fi-n cazărmi unii din ei
Schimba-vor pansamentul, poate,
Alții, ahotnici de femei,
Pe loc zburavor la serate
Să-și umfle pieptul, săși arate
Al decorațiilor șirag.
Să-și răsucească cu arțag
Mustățile încârligate,
Și-n fața bietului ''țivil''
Cu-aceeașși râvnă de copil
Săși joace noua panglicuță.
De ce privirile ne-asmuță
Ne-trag, acești cumpliți copii ?
Ce nimb or fi purtând ei oare?

În ochi-i, poartă fiecare
Coșmarul cruntei bătălii.
Pe-obrazurile cunoscute
Lumini străine s-au aprins
Și viața - pagini neștiute
Le-antors acum.Și orice ins
Botezul focului primit-a;
Cu toți același lucru spun:
Cum singur fără de suită,
Printre ghiulelele de tun,
Sta generalul lor călare
Privind acel infern râzând;
Cu pălăria orbitoare
Dubneacul tot acoperind,
Creștea peste întreaga zare...
Cum un soldat ucis, din mână
Stindardul jos nu-l mai lăsa;
Cum colonelul, pe-o colină
Să urce tunul ajuta;
Cum calul țarului stătuse
În loc, zărind un mutilat,
Cum țaru-atunci batista-și duse
La ochi, cu-obrazul înnorat...
Ei știu ce-i foamea și năpasta
La fel ca și soldații lor...
Sânt scuturați de un fior
Ades, cei ce-au trecut prin asta.
Acel fatal tot una mi-i
Cu totul pregătește anume
Nimic împiedicând în lume
Lăsa-va urme din cei vii:
Sminteala-n zâmbete, privire...
Iar statul încerca-va fiii,
Ce-au început pioni sa fie,
Drept cai și turnuri să-i înșire...

N-om sta să numărăm acuma,
Drag cititor, turnuri și cai.
Mai dincolo și mai în glumă
De-acest norod ne-om ține scai.
Pe ulița de larmă plină
Un ''ieri'' uitat-am ne-ndoios...
Ne doare ochiul de lumină,
Un ''urra'' crește tumultos !
Și mulți prin colb, pierzându-și capul,
Civilii pantaloni și-i duc,
Ca și puștimea cea de-o șchioapă
După soldați grăbind buluc,
Simțiri ce-n flux cresc dint-o dată
În Petersburgul secular !
Priviți: un onorabil tată
Călare stă pe-un felinar !
Degeaba, mânuind cu ciudă
Umbrela mânioasă foc,
Consoarta lui, ca s-o audă,
Îl zgândere-n anume loc.
Dar cetățeanul nu se lasă.
Of, ce canalia de soț !
De râsul celorlați nu-i pasă:
Mai bine vede decât toți !
S-au dus... Ecoul mai rămâne
Dar nu se mișcă nimenea.
Un sacagiu alene vine
Lăsând o dâră-n urma sa.
Mârțoaga, la un cot, cu hloaba
Într-o cocoană se opri
Și-abia atunci, aflând o treabă,
Din loc mulțimea se clinti.
(Prelung sergentul țiui)...
Trăsuri se scurseră grăbite,
Sună o goarnă somnoros
Și onorabilul părinte
Din felinar se dete jos.
Plecând, li-e greu să se despartă
Că-i ziua-ntoarcerii oricum;
Și-a capitalei viață-și poartă
Infanteristu-i pas pe drum -
Ea trece-n rânduri dezlânate
Măreața, plină de tumult...

O zi s-a dus - alta s-abate,
Te uiți: cât s-a schimbat de mult !
Trecuta zi nu se întoarnă,
In ea ca-n vremuri străvechi te simți...
O rază pală-a prins să-și cearnă
În geam mulțimea de arginți.
Prin el tu ai putea distinge
O față pală adăstând;
Să prinzi un semn care se stinge,
Ce nu l-ai cunoscut nicicând.
Dar treci - și nu întorci privirea,
Nu vezi pe cei ce-i întâlnești.
După mulțime, cu grăbire,
În greu amurg te-nvăluiești.
Hai, treci atunci, ca doar ceți pasă,
Mustața răsucind distrat,
Oricare trecător ori casă
La fel sunt, cum le-ai apucat.
Să înțelegi tu n-ai de unde
Și creieru-ți de treburi plin,
Că după-acești pereți se-ascunde
Poate și propiul tău destin...
(Și dacă, doar pentru o clipă,
Uiți de nevastă, samovar,
Și te-ai gândi...Năuc în pripă
Te-ai așezat pe trotuar !)
-----------------------------------------------------------------------------30.07.2015
Se-ntunecă. Obloane trase,
Lumină slabă de amurg.
Vorbe șoptite-ntr-una curg
Și se zăresc figuri cețoase.
Tristețe poartă vorba lor
Rostită doar pe jumătate
Și-ncamerele-ntunecate
S-aprinzi lumină - nu e zor.
Penumbra-nghite-ale lor chinuri,
Dar de aici privi mai cu temei
Vedea-vei fel de fel de tipuri
Și de bărbați și de femei.
Ei gândul vorba și-o măsoară
Și orice musafir venit,
Din ușă, cu priviri de fiară
Privește-n jur neliniștit.
Iat-o țigare se aprinde :
Vezi o femeie, în profil,
Un cap și-o frunte de copil
Din întuneric se desprinde.
Coafura albu-i guleraș
Și rochia neagră toate-s simple,
Albaștri ochi și pale tâmple,
Obraz de înger drăgălaș.
Dar în privire-ai neclintită,
Fixând un punct în depărtări,
Se-aprind mocnite scăpărări,
Mândrii, tristețe stăpânită...
Cu toții-așteaptă... Iată, sună.
În prag un oaspete-a intrat
Pași hotărâți sonor răsună :
E-nalt și-n gesturi măsurat.
În bărbăteasca lui făptură
E totul elegant și fin,
Un-nalt cilindru ochiu-ți fură,
Ținută sobră de străin;
Doi ochi scăpărători sub geană
Când crunt, când galeș te privesc,
O barbă napoleoneană,
Un zâmbet moale, tineresc;
O frunte mare și frumoasă,
Un păr smolit, puțin lucios :
Atrăgător dar și hidos
Cu-o melancolică grimasă.

Și murmurul își curmă firul...
Se-aud urări de bun venit -
Spre rochia neagră, musafirul
Printre ceilalți porni grăbit...
Privirea lui e arzătoare,
Ea-și simte mâna-n mâna-i grea !
''O, Sonia... pentru evadare
Felicitări din partea mea!
Și-acum iar la luptă, iară ''
Îi spuse el cu glas blajin,
Și două cute, din senin,
Înalta frunte i-o brăzdară.
S-a-ntunecat. În cupa-naltă
Se toarnă vin și rom apoi
Toți, gânditori, privesc cum saltă
O flacără în joc vioi.
Bărbații pun punale-n cruce
Pe cupă, flacăra s-a-ntins
Și pâlpâitul ei străluce
În ochii fiecărui ins...
Luptând cu-aumbrelor mulțime
Zvâlea reflexe-n ochii lor,
De haidamaci, plutind sonor,
Parcă nunteau, uitând furtuna
Ce va venii...Păreau cuprinși
De-o veselie care-mbună
Văpaia ochilor aprinși...

Trec pe a timpului aripă
Tablouri multe-n zori grăbit.
Artist, de-ntârzii pentru-o clipă
Plătivei prețul întreit.
O clipă doară de simțire
De te-a oprit din drumul tău,
O crudă neagră ispășire
Pe-al tău cap câdea-va greu.
Nu-ți pierde-a ochiului scânteie,
Nimic nu-ți scape-n preajma ta .

În Petersburg pe vremea aceea
Un cuib de nobili locuia.
Cum nobilii, precum se știe,
Sânt rude toți, au învățat
Din veac să cate cu trufie,
Se află altora păcat.
Dar cum din mâini înmănușate
Puterea se scurgea încet,
Slugile țarului plecate
La liberali fugeau discret.
Pentru disprețul din născare,
Jucând între popor și țar,
Pe propia-i piele fiecare
Voința le-o simțea amar.
Ridicole-ai putea socoate
Toate acestea, negreșit :
Numai un prost închipuit
De viața noastră-ar râde poate.
Ea-i între două vâlvătăi.
Nu-s toți eroi acolo unde
Și cei mai buni - nu ne-om ascunde -
Sânt dezarmați în fața ei.
Căci pline de frământări
Și aprigă în toate cele
Precum un râu cu ghețuri grele
Ce se frământă-n primăveri
Și-i gata jos să le prăvale...
Ea totul sfarmă-n a sa cale :
Pe vinovați, nevinovați,
Pe birocrați, nebirocrați...

Așa pății familia noastră :
Trecutul respiră în ea -
El viața nouă o oprea
Să-i sfarme liniștea sihastră
Și-ntârziata ei noblețe
(Din tâlcu-i și-astăzi pot să-nvețe
Cei cu moderne năluciri,
Când crivățul, în răbufniri,
Poate pătrunde-n orice casă
Și orice soț nerușinat
Poate să-nșele, împăcat,
Nevasta lui, cât de frumoasă!)
Un nihilism fără temei
Și noi științe naturale
(Băgau pe guvernați în boale!)
Erau religie la ei.
''Familia-i moft, strigau, nedemn
De-a exista!'' Și-n sinea lor
Rosteau cu-același cald fior :
''Prințesa Maria Alexevna''...

Trecutu-ntreg cu necredință
În ei se împleteau ades
Și plină le era ființa
De-un ''dublu crez'' neînțeles,
Deprinderi, propii cuvințele
Trăiau în cercul lor. Puneau
Tot ce-i străin în ghilimele
Și-ades de asta se speriau;
Iar viața se schimba întruna,
Îi zguduia ca un uriaș :
Noul intra ca o furtună
În primitorul lor sălaș :
Ba nihilistul în cazacă
Impertinent, cerea o leacă
De vodcă ,pacea șa le-o strice
(Crezând, ca orișice novice,
Că-ci face-n searbăda-i trufie,
Cetățeneasca datorie),
Ba câte-un ins simandicos,
Grăbit și nu prea tacticos,
(Cu Narondnaia Volia)-n mână)
Venea cu dânșii sfat să țină:
De ce-s răsmerițe-n popor?
De ''jubileul'' viitor,
Anume ce se va-ntreprinde?
Și tineretul, ce pretinde
Că face tărăboi cumplit? -
Cum fi-va oare potolit? -
Oricine în această casă
E înțeles și ajutat.
În raze calde, luminoase,
To omul iese-nveșmântat...

Amurgu-n vârstnici se răsfrânge.
(Oricât amiaza dragă ți-i
Nu poți nicicum oprin-n câmpii
Albastru fum ce se prelinge).
Capul familiei are acum
Ani patruzeci. În alte zile
A dobândit pe-al vieții drum
Frumoase merite civile.
Păzind instrucția avan
Din vremea nobilelor vițe
Se pomenii cotidian
Că s-a-ncurcat ca-n niște ițe...
Turgheneviana lui candoare
Era-nnăscută; pe deplin
Un tâlc adânc găsea în vin
Și-n a gusturilor savoare;
Limba franceză și Parisul
I-au fost mai dragi ca orice vis
(Ca și-n Europa de-altfel: visul
Oricărui neamț - de-a fi-n Paris!)
Un apusean , acerb în toate,
În suflet rus, boier de neam,
Dar noi concepții, din păcate
Nu-și însușise... nici un dram!
Căci, la borel luîndu-și masa
Mai îndârjit e ca Șcedrin:
Ba ciorba nu e prea gustoasă,
Ba păstrăvii sunt fierți puțin.
Acesta-i legea sorții dure:
Ca floare-n bezne de pădure
Îți vezi deodată cuibul tău...

În el, de bine ori de rău,
Trei fete cresc: cea mare-așteptă
Tânjind, pe soț, l-al său gherghef,
A doua-i fată ințeleaptă,
Mezina veșnic are chef
De drăcovenii (căci în clasă
Acesta-i singurul ei gând)
Cu roșia-i fundă arătoasă
Pe profesoară spăimântând...
Iată-au crescut; sunt scoase-n lume,
Purtate în același bal,
Și pași străini prind să răsune
Pe sub ferestre. Ce scandal!
Mezina un răvaș primește
De la un iuncher cam ștrengar -
Primele lacrimi curg amar
Și prima dragoste-nflorește...
Iar cea mai mare, rușinoasă,
Cerută fuse într-o zi
De-un june cu o chică deasă
Și-n zori de nuntă se trezii...
''El n-o să ne iubească fata'' -
Se-ncruntă și suspină tata.
''Și nu-i de vița boierească''...
Oftează mama cu ochi grei,
Și gelozia părintească
Abia și-o pot ascunde ei...
Grăbește mama... Treaba-i multă,
Rochia și zestrea-i pregătesc,
La nuntă (vai ce tristă nuntă!)
Prăpăd de invitați sosesc...
Dar pentru mire nunta-i ''fiere''
(Când ''suferă, poporul, crunt''),
Mireasa-i de a lui părere -
La braț cu el cu pas mărunt
Porni-va să o ducă-n lume
O rază spre al nopții mal
(Însă nu vrea să se cunune
Decât cu fleurs d'orage și voal).
Gândind la cununii civile
Cu-obrazul supt, ca de-un calvar,
În fracu-i strâmt, de bune zile,
Păsește mirele spre-altar.
Deh, căsnicii ''principiale''...
Slujbașul, într-un adevăr,
Fiind de concepții liberale
Binecuvântă cam stingher;
El, mirele, e cam departe
De-a fi-nțeles cuvântul său;
Mireasa-și simte capul greu
De amețeli, obrazu-i arde
Și lacrimile-i curg mereu...
---------------------------------------------------31. o7. 2015
Va trece și această clipă -
Spre-al lor cămin s-or înturna.
Luîndu-i sub a lor aripă,
Viața făgașu-și va urma;
Au cale lungă; mai e vreme
Pân-vor fi umerii aduși;
Pân, din aprinsele dileme
Cu tineri pe dispute puși,
El pe un stog trântit afară
Va rămâne de visuri plin...
În casa asta primitoare
Ei doi găsi-vor un cămin,
Și lui, ca tânăr, nu-i stă bine
Să schimbe-al casei tabiet :
Dar el sânt inimile pline
Ca de un nou chiriaș discret.
Ca de la sine-or merge toate:
Mezina cu același foc,
Poporanistă, zvăpăiată,
De sora sa-și va bate joc,
A doua îi va ține parte
Dând sfaturi și roșind cumplit,
Iar soața, mândră de-a ei soartă
O să se reazime tihnit
De al său umăr, el, desigur,
Cu tata la dispută stând
De socialism vorbit, ca-n friguri,
De-acei ce-a lor onoare-și vând
Când își denunță un confrate -
Că-s ticăloși și căpcăuni...
Și-ntruna fi-vor discutate
''Mari, dureroase chestiuni''...
Sfărmându-și ghețurile-n cale
Al vieții râu îl vor cruța:
Pe ambii unda apei sale
În bună pace-i va lăsa:
Să vadă cum se sfarmă gheața,
Cum sloiuri o pornesc ușor,
Și ei visa-vor cum că viața,
Poporu-i ''chemă-n fruntea lor''...
Dar pueririle himere
(Ba tata-ar fi fi chiar fericit),
Să-și lepede cazaca-i largă,
Să-mrace un pieptar în loc,
La slujbă negreșit să meargă
Iubindu-și soața fără foc,
Să crească un vlăstar; în postu-i
Să-și facă datoria doar,
Slusbaș cotat, ce-și știe rostul,
Cinstit și vrednic funcționar...
Da, pentru aceștia viața-i lungă:
Nu-s preferați eroi și lei -
Copii ce zburdă și se-alungă,
Cât mama n-a strigat la ei:
Ei de palavre-s buni, să-nvețe,
Să se încânte doar visând,
Pe cei cu osândite fețe
Nu-i vor pricepe ei nicicând:
Alt sânge e, altă plămadă
Și-o altă dragoste (năroadă)...

Și-șa pluteau prin viață. Apa
Îi legăna. Pe largul râu
Când ghiața o pornea târziu,
Mari sloiuri, neputând să-ncapă
În albie ca un puhoi,
Se înălțau ca să-i zdrobească;
Și-ndată, ocoleau apoi
Luntrița lor cea bătrânească...
Dar ceasul greu bătu-ntr-o zi
Când în acea străveche casă
Ca o nălucă furtunoasă
Un străin personaj sosi.

De treci pe câmp, te-oprești în cale:
Pe cer un uliu vezi plutind
În largi și line rotocoale
Cu ochiu-i ager căutând
Un cuib mai prost ascuns... Dar iată
Se-aude-un piuit de pui...
Acultă-o clipă și... deodată
Te uiți în cer și vezi că nu-i.
Colo-n cuibarele vecine,
Toți puii țipă spăimântați...
În gheară prada-i strânsă bine,
Doar fulgii zboară legănați...
Bătând din aripă, în zare
El trece-n rotocoale iar
Zvârlind priviri necruțătoare
Spre câmpul fără de hotar...
Și-l vezi așa rotind întruna...

Rusia, ca o mamă bună,
Sub aripi puii și-i adună.
Dar îi așteaptă-o soartă amară;
În ghiara ulilor să piară.

Pe înserat, la Anna Vrevski
Elita vremii se-adună.
Bolnavul, tristul Dostoievski,
Spre-amurgul vieții, des venea
Să soarbă noi puteri spre-a-și scrie
Jurnalul, ce-l lucra cu zel
(Pobedonosțev și cu el,
Legară-atunci prietenie)
Cu patos și cu dreapta-ntinsă
Polonski declamă aici,
Își spovedea un ex-ministru
Păcatele lui mari și mici.
Venea un botanist - Beketov,
Deasemenea, întreg buchetul
De profesori, de învățați,
De pictori și de literați;
Țariste slugi înverșunate,
Țariști dușmani, întrun cuvânt
Figuri câte nu-ți trec prin gând
Erau aici amestecate.
Vrăjiți de gazdă, uneori
Vedeai doi inși curtenitori;
Un slavofil și-un liberal
Strângându-și mâna cordial
(În pravoslavnica Rusie,
Ehe, prea sfinte, slavă ție!
Oricui se-ntide mâna doar.)
Și nu prin al vorbirii har
Cât prin a ochilor sclipire,
Prin voiciunea-i de privire,
Pe toți stăpâna-i cucerea
Întruchipând blândețea-n ea
Și-a frumuseții strălucire.
Cui îi fu dat să o cunoască
Cu drag de ea-și va aminti
(Căci pana scriitoricească
N-are-ncă drept de a crâcni).
Venea și tineret în floare
În primitorul ei salon:
Cu-opinii asemănătore
Ori să îi dea inima plocon;
Veneau conspiratori adese...
Nevoie toți de ea având,
Căci orice taină, orice gând,
Nu rămâneau neînțelese:
Probleme mari, litigioase
Cât și-uneltiri primejdioase...
Ades surorile, și ele
În casa ei veneau tustrele.

Și printre cei de spiță-aleasă,
Întocmai ca la el acasă
Venea-n salonul elegant
Un tânăr și frumos savant:
Era primit de gazdă bine,
Cu cei din jur ''per tu'' vorbea
Și fața-i tânără avea
Ceva ce n-are orișicine.
Când traversa semeț salonul
Văzândui chipul, Dostoievski,
''Cine-i frumosul? Cine-i domnul?''
O întrebă pe Anna Vevski.
''Leit e Byron'' - și pe loc
Cuvântu-naripat pornise
Și-asupra junelui, cu foc
Salonul ochii și-ațintise
Și doamne spuneau: ''distins e'',
Bărbații se strâmbau: ''poet''...
Dar, de-au strâmbat din nas bărbații
E-un semn că-s puși al pizmui...
Iar ce simt gingașele grații
Nici dracul n-ar mai dibui...
Și doamnele spuneau: ''să fie
Un demon...Byron''...
Ce să spun?
Leit cu lordul, frate bun.
Pe chip aceeași semeție,
Și mai avea pe chip ceva,
Un foc aparte, o-ntristare...
(Sta să-l observe fiecare,
Toți se-ntreceau a-l observa)
Ce-l osebea de lord? Aș spune -
N-avea voința-i de oțel,
Ascunsă, poate, o pasiune-l
Făcea să semene cu el.
Vlăstar al vechii generații,
Pătruns de zbuciumarea-i grea,
Cu avântări și aspirații,
Cu lordul Byron semăna
Așa cum seamănă c-un frate
Voinic, un altul mai plăpând:
Aceleași fețe-mbujorate
Și-n ochi puterea strălucind,
Spre beznă-aceeași năzuință,
Dar sufletu-i de vrajă stins;
Și-avântu-n veșnica-i risipă
De gând e-mpovărat.
Leit -
Hultan cu ochi păiejănit
Mișcând rănita lui aripă.

Spunea mezina: ''Instruit!'' -
Și ea, de încântare plină -
Ascultă tatăl de mezină
Și noul Byron e poftit
Și dă răspuns că negreșit
În casa fetei o să vină.

Frumosul tânăr la-nceput,
Simțind căldura sufletească,
Venea ca simplu cunoscut
Pe Neva,-n casa bătrânească;
Curând i-atrase pe bătrâni
Ținuta-i de boier de rasă,
Purtarea lui politicoasă:
Cam liberal și libertin
Era-npăreri, în comportare
Distins și respectos era
Și doamnei mâna-i săruta
Fără dispreț și-nfumurare.
Și toți simțind că, plin de har,
E ros de frământări ciudate,
O vorbă nu spuneau , ba chiar
Nu le vedeau din bunătate.
Talentul le-adumbrea pe rând,
În ochi ardea lumina vie...
(Auzi aripa fâlfâind? -
Hultanu-i gata să sfășie...)
Și-un zâmbet tânăr, răsărit
Pe chip, l-apropia de lume,
E vârsta când ți-e-ngăduit
Să râzi și să te ții de glume...
De bezna lui habar n-avea...

Venea adeseori la masă,
Pe toți din jur îi fermeca
Cu vorba-i vie și frumoasă.
Jurist cu logică de fier,
El arta n-o dadea înlături,
Punea pe Stein lângă Flaubert
Pe Pușkin de Constant alături,
Ce-i libertatea - a-nțeles,
Lua și idealu-n seamă,
Dar parcă-n taină era teamă:
Și afirmând nega ades,
Negând, s-afirme-l vezi că-ncearcă
(Doar prin extreme rătăcea,
Iar miezul lucrurilor parcă,
Tot printre degete-i scăpa!)
Și ce-i urât de-o viață întreagă
Zicea că drag i-e uneori
De parcă-n trupul stors de vlagă
Turna un sânge arzător...
Talent, spuneau în jurul său -
Ce-i dacă vorbele-l răsfață?
Cu suflet tânăr, totuși greu,
Ciudat se-ntuneca la față.
Căci sufletu-i, pe drept cuvânt,
Vrea alinare.Ce străine
Sânt vorbele zvârlite-n vânt!...
(O vorbărie goală. Cine
Te ia în seamă! Poți s-alini
Durerea ce-a-nceput să sape?)
Și-atunci puternicile-i mâini
Cădeau ca trăsnetul pe clape
Și îndrăznețe, nebunești,
Sulgeau acorduri în cascadă
Cum smulgi doar cârpe femeiești
De pe un trup ce-ți cade-n pradă...
Zâmbea cu chipu-ngălbenit,
Îl zguduia în taină dorul
(Ca-n ceasul când în pat fiorul
Pe-ndrăgostți i-a-nlănțuit...)
Și-n sunete clocotitoare
Îi apărea ciudat și trist
Un chip venit din depărtare
Nedeslușit ca într-un vis...
Și-atuncea, tremurând o strună
Cu aripi albe-n zări cerești,
Și cu tăceri nepământești
Pierea-n a muzicii furtună.
-----------------------------------01.08.2015
Și-apoi? Trecură toate lent:
O vorbă, strângerea de mână,
Privirea de sfială plină...
Și viitorul de prezent
E-aproape. Îl și vezi prin ceață...
El e de-al casei. E-așteptat,
El cu figura lui semeață
Pe mica sora-a fermecat.
Și-mpărății (le-avea el toate?)
Spunea că-s toate pentru ea
Iar ea-l privea încrezătoare
Și casa temniță-i părea.
Așa voise el pesemne
Din tot ce drag îi fuse ieri.
Pălea, când el zvârlea-n vorbire
O punte-n anii viitori,
Și sub demonica sclipire
A ochilor sfredelitori...
El e eroul - viața-ntreagă,
În el e-ntregul univers -
Nici casa ei nu-i mai e dragă,
Nici viața cu banalu-i mers,
Și zbuciumată, nu mai știe
De cei din jur și de părinți.
Nu-i cum era-n trecut, zglobie -
Aproape și-a ieșit din minți...
Iar el?
El tot tărăgănează.
De ce ? Nici el n-are habar !
Ori poate-l paște ca o piază
Un demonism de militar?...
O nu! Era din cale-afară
De rafinat și iscusit,
Vedea că fata o să piară
Că numai el e hărăzit
S-o scape acum. El singur poate...
Dar nu! O nu! Demult în piept
Zac moarte patimile toate
Și cineva-i șoptea: ''aștept''...
E mintea rece, cruda minte,
Intrată-acum în dreptul ei
Un chin amarnic și fierbinte
Întrezărise cu temei...
''El cu tăcerea-i mă-nspăimântă'',
Repetă ea a nenoroc.
''De mine mică și plăpândă
El și-a găsit să-și bată joc...
Nici un cuvânt, nimic nu-mi spune,
De parcă-ar aștepta ceva...''
(Hultanul stă puteri s-adune
Aripa lui v-a flutura,
Ușor se va lăsa-n poiană,
Va suge sânge cald și viu,
De groază victima sărmană
E-nebunită...)
O, te știu
Veac cu vampirică iubire
Ce schilodeai la bunul plac
Pe oameni fără osebire!

Fi blestemat, amarnic veac!

Un alt logodnic, bunăoară,
Trecea la fapte negreșit.
El n-o-nșela. Din cale-afară
Era eroul meu cinstit
Și, mai presus, știa sărmanul
Că-n veacu-acela-i caraghios
Pe demonul și Don-Juanul
Să facă fără de folos.
Știa prea multe din păcate,
Demult l-au poreclit ''ciudat''.
Acele vorbe repetate
Din corul lumii, botezat
Un behăit de turmă strânsă,
De care nu ne sinchisim.
Vox populi - Vox dei, însă
Să nu uităm ! Să ne-amintim!
De n-ar fi mintea îndrăzneață
(Și-n asta vina lui era?)
Poate un drum mai bun în viață
Și-ar fi putut alege ea.
Și poate că legând o fată
Gingașă și de neam vestit
De fire-ai rece zbuciumată,
Eroul meu greșea cumplit...

Și totul merse ca-nainte
Și frunzele cădeau foșnind
Și sta-ntre frunzen-gălbenite
Străvechea casă,-nbătrânind.
Despre balcani dispute-aprinse
Porniră diplomații-acum,
Dormeau ostașii frânțî de drum,
De-asupra-i Neva cețuri strânse.
Și zi de zi prindeau temei
Civile treburi și deprinderi,
Și zilnic, arestări descinderi
Și atentate - câte vrei...
Și-ajunse-o molie de carte
Eroul meu în bezna grea,
Din disertații minunate
Cununi pe frunte-și împletea.
Catreda lui profesorală
Era-n Varșovia. Și el
Prins în a dreptului urzeală
Simțea că sufletu-i rebel
E ostenit. Cerându-i mâna,
De fată soarta și-a unit
Și-apoi departe, plictisit,
Plecă luînd-o pe mezina -
Ca, împreună până-n zori
Să-mpartă-ai studiului fiori...

Doi ani se scurg. Asurzitor
Pe cheiul mândrei Caterine
O bombă-nvălui în nor
Rusia-ntreagă. Orișicine
Simțea: sorocul va veni,
Și va cădea acestă carte...
Din veac, azi cea din urmă zi,
Numită e: întâiul marte.
În jur tristețe. S-a lăsat
Tăcerea grea în casa-ntreagă;
O-nveselea mezina dragă
Și-acum departe a plecat;
Iar viața-i grea și încurcată...
Rusia toată-i numai fum;
Și tatăl e cărunt acum.
Privește fumul...De la fată
Vrea vești. Dar iată vine ea...
Slăbită, galbenă la față.
Ce-o fi o macină ceva?
Și poartă un copil în brațe...

Datorită lungimii foarte mari a poemului
Cap. II și Cap. III vor aparea fiecare separat,
Așa cum prologul acestui poem e tot separat.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Aleksandr Blok