Roman comun - Nicolae Labiş

1. Se văd din parc sclipind la ceasul de amurg
Cupolele clopotnițelor aurite.
Ei merg încet și pe alei în valuri curg
Perechi ca ei, perechi domoale și grăbite.
În fund se șterge umbra munților Carpați.
Nu-i nici o șoaptă. Totu-i mut. Și mintea tace.
Ei merg încet înlănțuiți și tulburați
De seara lină cu lumină și cu pace.
Dar deodată a pornit să bată-un vânt,
Un rece vânt înfiorând mulțimea toată.
Primejdios, au prins cu graiul surd și frânt
Marile clopote în clopotnițe să bată.
Ea lângă dânsul s-a lipit cu ochii lărgiți,
Oh, înveselește-i, luminoasa înserare
Mai dă-le-o clipă s-o trăiască fericiți,
Cât bate-n turlă ceasul greu: mobilizare.

2. Și iată parcul zguduit ca un bolnav
De tușa vântului tomnatic și de bura.
Și iată, parcul l-au stropit cu roș jilav
Frunzele moarte ce foșniră și căzură.
El a plecat c-un tremur scurt, nervos în pas,
Împleticindu-se-n mantaua soldățească.
Și-n pieptul ei deschisă-o ușa a rămas
Ca să o scârțâie-acest vânt și s-o izbească.
El a plecat și de acum urechea ei
Glasul lui plin, gâlgâitor, n-o să-l audă.
Și-i numai ploaia șiroind peste alei.
Prin pomii uzi, în păru-i ud, pe banca udă.
Tot ce-a fost simplu, de-nțeles, a fost ca ieri,
Ce-ngrozitor de încâlcită-i vorba mâne!
Cad frunze moarte, frunze moi, fără puteri,
În parcul ud, peste alei, pe bănci bătrâne.

3. Întors târziu, el a trecut prin parcul ciung
Cu arse crengi și arse bănci și garduri arse.
El s-a întors trecând târziu prin parcul ciung,
Dar brațu-i drept din bătălii nu se întoarse.
El se-ndrepta spre strada veche, pregătit,
Cu vorbe bune, să le aibă la-ndemână -
"Ce-nseamnă o mână când atâția au murit?
Doar poți trăi la fel de bine fără-o mână!"

Era o noapte fără lună și sfârșit,
Pe strada plină de ruine și tăcută.
De-aceea poate noaptea-ntreagă n-a găsit
Casa ei veche și atât de cunoscută.
Când norii palizi luminau în zori de zi
El a-nțeles că n-are cui să-i mai vorbească.
Să-i spună cum că și c-o mână poți trăi
Și că el vrea și fără-o mână să trăiască.

4. Ani au trecut, s-au șters ruine, s-au urcat
Noi case-n străzile pustii, răni vechi să strângă.
Mi s-a părut acest roman c-am descifrat
Schițat stângaci într-un dosar, cu mâna stângă.
De fapt sunt cifre despre strunguri și mașini.
Dă-s tremurate. Cel ce-a scris n-o să mai poată.
Fără de mână ce-i acum sub rădăcini,

Și dimineața, înainte de birou,
Prin hala largă, vuitoare, omul trece
Și-i pare-o clipă că s-a-nzdrăvenit din nou
Și mângâie înduioșat metalul rece.
Dar seara când prin parcul larg pășește rar
Printre perechi de-ndrăgostiți, i-s mohorâte
Privirile, și toate fetele îi par
Că-s guralive, ba chiar șterse, chiar urâte...

5. Om simplu care ai uitat cândva să râzi
Și-abia acum înveți să râzi a doua oară,
Pe tine alte bucurii te reaprind
Punctate des de-amărăciunile de seară;

Om bun ce-n suflet porți cu trudă un sicriu.
Nu plângi. Atunci de ce-ți lași sufletul să plângă?
Cei ce urăsc omul întreg și omul viu
Pot fi loviți din răsputeri cu mâna stângă.
Chiar dacă astăzi mâna nu mai crește-n loc,
Cu timpul rănile din suflet se ogoie,
Așa precum pământul ars și supt de foc
Întinerește-n înverzire după ploaie. Și a plouat.
S-au revărsat cu dărnicie
Tumultoase ploi în suflet, pe câmpii.
Învață-ți stânga o iubită să mângâie,
Stânga cu care poți acum să lupți, să scrii.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş