Câţi sunt,
Câţi s-au dus şi s-au topit
În neant?
Puţini în eternitate...
Mulţi peste mine.
Mi-e părul înspicat;
Şuviţe albe argintii
Mi-acoperă tâmplele
Izvorând din tainicul adânc
Al sufletului...
Cerşesc milă timpului,
Îi sărut mâinile,
Picioarele, genunchii,
Numai o clipă de răgaz
Şi-un stop de neant
Mai vreau,
Să pot îmbrăţişa această toamnă,
Să-mi cânt aducerile-aminte,
Să smulg tot răul
Din braţele trecutului,
Să rămână sublimul,
Să mă îmbrac în el,
Să mă reîncarc cu iubire
Şi apoi,
Cu nesaţ să sorb din apa vie
A tinereţii,
Ce izvorăşte
Din infinit la infinit.
A mai trcut un an...
Natura moare spre a se naşte,
Eu m-am născut spre a muri.
*
Şi totuşi...
Şi totuşi
Este viitor,
Timpul să treacă
Eu nu mor,
Căci am sădit
Lăstari cu dor
Şi-au răsărit
Poveşti de-amor,
Şi-am mai plantat
Seminţe de iubire
Şi-au răsărit
Muguri de nemurire.
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Comentarii:
iuli.a,
Mulţumesc tare mult pentru aprecieri!
stefan doroftei doimaneanu duminică, 20 noiembrie 2016
Aurel Petre,
mulţumesc pentru sfat! Voi ţine cont. Altfel, de regulă, poezia mea este ca un talou cu un fundal bine conturat pe care aşez tema şi mesajul.
stefan doroftei doimaneanu duminică, 20 noiembrie 2016
Apreciez sensibilitatea versurilor tale
iuli.a duminică, 20 noiembrie 2016
Interesantă poezia tip citate pe alocuri. Nu sunt de acord cu
''Copacii îmbătaţi de ploaie,
Dansează ca nişte fantome
Cherchelite;''- poate vântul îi face să danseze, ploaia îi înviorează cu fericire. Felicitări Ștefan !
ALapis duminică, 20 noiembrie 2016
vezi mai multe poezii de: Stefan Doroftei-Doimaneanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: