Elegia a cincea - Rainer Maria Rilke

(dedicată doamnei Hertha Koenig)

Spune-mi, cine SUNT ei, Rătăcitorii, aceştia puţin
mai efemeri decât noi, aceştia care de timpuriu dau năvală,
grăbiţi PENTRU CINE, - de dragul CUI, repeziţi de o voinţă mereu
nepotolită? Îi înşfacă, îi aruncă,
îi stoarce, îi încovoaie şi iarăşi îi prinde; ca şi cum aerul
ar fi unsuros, mai neted, ei lunecă-n jos
pe covorul ros şi tot mai subţiat de necontenitele lor salturi,
pe acest covor pierdut undeva în văile lumii.
Lipit ca un plasture, ca şi cum cerul mahalelor
ar fi rănit în acel loc pământul.
Şi abia, iată, ridicaţi în picioare,
luând acolo chipul majusculei primordiale
a prezenţei..., de-ndată de asemeni bărbaţii
cei mai puternici sunt rostogoliţi iarăşi,
ca dintr-o joacă, îl înşfacă neîncetat,
precum August cel tare, la masă,
o farfurie de cositor.

Ah! şi-n jurul acestui centru,
trandafirul contemplării:
înfloreşte şi se scutură. În jurul
acestui şteamp - pistilul - care, atins de propriu-i
polen al înfloririi, leagă din nou părelnicul fruct
al nemulţumirii, fără ca el niciodată s-o ştie, -
nemulţumire schiţând un uşor surâs prefăcut
şi lucind cu subţirea sa coajă ce stă să se frângă.
Şi-acolo, veştejitul, zbârcitul halterofil,
care-acum, bătrân, bate doar toba,
scufundat în pielea-i atât de largă
că pare-a fi încăput altădată doi oameni, iar unul
ar zăcea deja în cimitir, în timp ce celălalt,
aici, i-ar supravieţui, surd şi uneori puţin rătăcit
în pielea sa văduvită.

Bărbatul cel mai tânăr însă, dimpotrivă, -
ca şi cum ar fi fiul unei cefe şi al unei călugăriţe, - solid
şi bine-mplinit, în întregime numai muşchi şi naivitate.

O, voi,
de care o suferinţă, ce copil încă era,
se amuza ca de o jucărie,
în una din lungile-i convalescenţe...
Şi tu, cel care într-o cădere
aşa cum numai fructele o cunosc, tu care
fără a fi dat în pârg, zilnic de sute de ori te desprinzi din pomul
mişcării făurite de ele toate (şi care, mai iute ca apa,
străbate-ntr-o clipă primăvara, vara şi toamna) -
tu care cazi şi te izbeşti de mormânt:
uneori, într-un scurt interludiu, pe faţa ta o icoană-a iubirii
ia naştere, mamei tale, rarei ei duioşii menită;
totuşi, de-a lungul trupului tău,
uzat până la a nu mai avea relief,
acel chip sfios de-abia înfiripat se rătăceşte, se pierde... Şi iarăşi
bărbatul şi-a lovit palmele pentru un nou salt şi înainte ca pentru tine
o durere să devină vreodată mai desluşită,
aproape de inima ta mereu galopând, arsura din tălpi suind,
preîntâmpină izvorul suferinţei tale, şi dintr-o dată
în ochii tăi izbucnesc trupeştile lacrimi.
Şi totuşi, orbeşte,
surâsul ...

Îngere! o, culege, ia în mâinile tale această delicată
floare de leac. Adu o glastră, păstreaz-o! Aşaz-o printre
acele bucurii nouă ÎNCĂ nedeschise: şi pe graţioasa urnă
slăveşte-o cu o înflorită, înaripată inscripţie:
"SUBRISIO SALTAT"
Apoi tu, fermecătoareo,
tu, ocolită tăcut
de cele mai încântătoare bucurii. Poate că
franjurile tale se bucură pentru tine -,
sau pe sânii tăi zvâcnind de tinereţe
mătasea de un verde metalic
infinit răsfăţată se simte şi nimic nu-i lipseşte.
Tu, mereu altfel, pe toate talerele şovăitoare
ale echilibrului, oferind fructul seninătăţii
în plină lumină sub umeri.

Unde, o, UNDE e locul - îl port în inimă -
unde ei sunt încă departe de A PUTEA, unde încă unul de pe celălalt
căzând, ca într-un neizbuit salt
a două animale stângaci împerecheate; -
unde greutăţile sunt încă apăsătoare,
unde pe vergile zădarnic învârtindu-se,
farfuriile încă se clatină ...

Şi dintr-o dată în acest trudnic Niciunde, dintr-o dată,
locul cu totul negrăit, unde Preapuţinul pur
de neînţeles se preschimbă şi brusc
zvâcneşte în acel Preamult golit.
Acolo unde socoteala cu nenumărate cifre
iese din număr şi-n nimic se preface.

O, pieţe, o! pieţe-n Paris, nesfârşită scenă de spectacole,
unde modista, MADAME LAMORT,
împleteşte şi răsuceşte şi ţese
drumurile fără odihnă ale pământului, panglicele fără capăt
din care născoceşte mereu alte noduri şi funde şi flori,
cocarde, fructe artificiale
- toate cu false culori -
pentru pălăriile de iarnă ale destinului, vândute la preţ redus.
.............................................................................................
Îngere! ar fi un loc - dar pe care noi nu-l cunoaştem -
şi acolo, pe un covor inefabil, îndrăgostiţii
ce nu pot nicicând să ajungă aici la totala-mplinire,
şi-ar dezvălui cutezătoarele, înaltele icoane ale inimii lor avântate,
turnurile voluptăţii,
scările lor nicicând pământu-atingând, ci doar tremurător sprijinite
una de alta, - şi AR PUTEA
în faţa spectatorilor din zori, nenumăraţii morţi tăcuţi:
mereu ascunşii, de noi neştiuţii,
micii lor bănuţi de fericire, valoroşi în eternitate, cu-adevărat
înaintea celor doi surâzând în sfârşit
pe alinatul covor?

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.