Destulă tristețe ne-aduce firea, prin oameni,
Să umplem cu ea al vieții noastre curs;
Și-atunci când știm sigur că suferința ne așteaptă,
De ce ne mai căutăm și altele în plus?
Frați și surori, vă spun: aveți grijă mare
Să nu dați inima unui câine s-o sfâșie.
Cumpără un pui și banii îți vor lua
O dragoste statornică, ce nu știe să mintă —
Pasiune și adorare hrănite, deopotrivă,
De-o lovitură în coaste sau o mângâiere pe creștet.
Totuși, nu-i tocmai drept, aș zice eu,
Să-ți riști inima lăsând-o unui câine s-o sfâșie.
Când cei paisprezece ani îngăduiți de fire
Se sting în astm, tumori sau convulsii grele,
Și rețeta tăcută a veterinarului duce
Spre camera letală sau arma încărcată,
Atunci vei afla — e treaba ta, desigur —
Dar... ți-ai dat inima unui câine s-o sfâșie.
Când trupul ce trăia doar după voia ta,
Cu scâncetul său de bun-venit, a amuțit (ce liniște!);
Când spiritul ce-ți răspundea la orice stare
A plecat — oriunde s-ar duce — pentru totdeauna,
Vei descoperi cât de mult îți pasă
Și că ți-ai dat inima câinelui s-o sfâșie.
Destulă tristețe ne-aduce firea, oricum,
Când vine vremea să îngropăm trupul muritor.
Iubirile nu ne sunt date, ci doar împrumutate,
Cu o dobândă compusă, sută la sută.
Deși nu-i mereu cazul, cred eu,
Ca timpul lung de păstrare să sporească durerea:
Căci, la scadență, fie drept sau nedrept,
Un împrumut scurt doare la fel ca unul lung —
Deci de ce, în numele Cerului (înainte de a ajunge acolo),
Să ne dăm inimile unui câine să le sfâșie?
Distribuie: