poeme

joi, 11 februarie 2021

pian marin

la care cântă scoici pomăduite
cu ecouri de adâncime fluidă
clapele-i sunt perle
dogite cu vuietul valurilor
în sala de concert
capitonată cu zbateri albastre
contrabasul nordului
gâfâie de fosforul neasemuirii

stei îmbăiat

în lapte de viperă
ochiul prăpastiei
se lasă rostogolit prin sine
până când umbra-i
devine stup de răime
febra liniștii
flutură deasupra locului
unde va înflori mușcătura
sclipiri de colți polizați
la roata norocului
învârtită de himere

cineva sapă

înlăuntrul proriului auz
fântână de goluri arteziene

cu acustică
visând să facă din rezonanța tăcerii
instrument la care vor cânta
spații dirijate de măiestrie afonă

altcineva toarce
din fumul mocnitei sale aprinderi
pe amnarul necuprinderii
o funie de care să lege fântâna
plină cu metamorfoză
din măruntaiele punctului deznădăjduit
țâșnește setea de rostogolire

nopților mele

cerul le miroase a candelă
glazurată cu reverberații de psalmi
torturând
bocetul insomniei stelare

reciful

sub care mușchii luminii
și-au făcut culcuș
survolează înăuntrul orizontului
cu sângerări de amurg

tăcere vibrâd cum o trambulină
de pe care pescărușii
plonjează în apele nevederii
vitraliu de răni purgative
șlefuit cu șmirghel de zădărnicie

răscruce de neguri descompuse
în schije de goluri

nord tăinuit

de oarba înflăcărare a sângelui
îi murmură dorul
ca și cum ar vâsli-o
cu fosforul chemării pârguite
de beatitudine

liman de bâlbără călăuzitoare
spre care visează să-nceapă
a-i tălăzui mirosul
afundul depărtării ancorate
în neauzire

mărturia rănilor

plimbându-se printr-o grădină
însorită de iluzii
trandafirii
emană mirosul riscului slobod
să-ți otrăvească extazul
cu miere de înțepături policrome


ce vedeți

cu ochii acestor metafore
este zbuciumul unui ogor semănat
cu cioburi de oglinzi acide
cine își lasă privirile
să pască lumina zvârcolindu-se în ele
riscă
să-și otrăvească vederea
cu tone de oarbă răbdare
va mai trebui să le îngrașe
netimpul când
o nouă facere a lumii
se va apuca
să dezinfecteze pământul
de virușii îndrăcirii

amurgul

orizont sărutându-se
cu țipetele pescărușilor
trimiși de mare să-l înjunghie

epidemie de haos

roiește din căștile
miliardelor de larve
ale vieții deviate
în afara magnetismului divin
viruși rock
fac din tigva gravitației
tobă glazurată
cu virușii îndrăcirii

încarnat în formă

suflul oratoric al interogației
spulberă efortul fondului
de a se baricada
cu margini gură-cască prin vidul
din care a dezertat dumnezeu
dar gândurile
nu pot colora cunoașterea
decât cu idile nedesflăcărate
de cultul ideii-metaforă
pentru albastrul pur
al lirei ciupite de metamorfoză
slava țintită de sunetul muzicii policrome
întunecă pașii spre mai sus
făcuți de creație

viermele dor

a dat inimii mele ospitaliere
formă de măr

îl rumenește surâsul vieții de apoi
pe care o aștept să-l guste

glasul iernii

coloană sonoră
a unui film de lung metraj
în care frigul
interpretează rolul de insomniac
soba
cum un instrument la care cântă
aripi de licurici smnambuli
îmi glazurează auzul
cu fum bocit de însingurare

dacă

mi-aș fi descoperit la timp
leac împotriva nădejdii că piatra
o să-mi aducă un pahar cu apă

nu crăpau de sete
chiar și buzele potecii până la izvor

habar nu avusesem cât de răcoroasă
poate să fi cenușa răbdării
când o bei din cioburi

printre gratiile

derivei
orizontul imploră valurile
să nu-l mai întunece
cu furtuna de blesteme

mai trează ca niciodată
de când înforitorul păcat originar
i-a prezis-o țărmului

răbdarea lui cineva
miner prin somnul recifului
de foc biblic
bâjbâie să-și răsucească trabuc
din pânzele corabiei
celui de-al doilea noe


nici cremenea

nu se bate în piept
cu iluzia
că plămânii n-o să-i fie
zdrențe
impregnate cu scântei
de respirații mioape
stinsu-i horcăit
nu-i decât un ornic
oprit la ora
când propria-i umbră
o va insola
cu tusea garoafelor
fraged răsărite
din orbita morții

cu câtă sudoare

udă țarine A4 dorite a fi bostănării
deși
le-a seamănat cu majuscule
sunt umbrite
de lujeri firavi pe care vor crește
lubenițe fără miez

în ochii acestor ciudățenii

cu pleopele
diafragme deschise
de lumina orbului din mine
crepusculul îmbată poeme
cu picuri de stranie beznă
cine le aude căzându-i
din cerul gurii
se vindecă de muțenie
vai vouă
stalactitelor de vid plângător
liliecii vă dorm spânzurate
de grinzile peșterii în care
supraviețuiesc ecouri
de netimp genealogic

straniilor murmure

tăcute de insomnii în extaz
li te deslușești
jar de rășină zvârcolindu-se
pe buzele candelei
ești pâlpâire de patos
dedesubtul ștreangului
uns cu miere
din flori de vid ademenitor
golită de setea gravitației
rămâi bermudă plutitoare
pe marea de scrum a sărutului

erată

fundamentată nocturn
din punctul de nevedere al orbului
niciunei iluzii numită stea
nu i se pot pipăi colțurile
sunt multipli de netimp-lumină
divizibil cu lacrimile depărtării
în stare de imponderabilitate

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.

Comentarii: