Sub un întunecat amurg de primăvară târzie,
Sub un bătrân măslin al cărui frunze priveau numai spre cer,
Se odihnea o rece piatră, contur mort de femeie,
Deasupra unei fântâni, plecată sta lejer.
Și întorcându-și ochii de piatră pe sub gene,
Ivi în mine un neprihănit amar,
Să-i cer în genunchi, în vârful privirii mele,
Să nu plece până dimineață, să pot să o văd iar..
A câta oară-mi vii, femeie!
Din porțelan gălbinicios de vreme făurită,
Atât de stranie îmi ești femeie,
Atât de rece și de tristă..
Căci ploaia lasă pe pielea ta de lapte,
Mici urme să le umpli cu lacrimile mele,
Căci ploaia îți încreastă pe retină,
O amintire atât de plină și pustie..
Și când îți ridici subit în aer degetele molcome,
catifelarea-ți prinde-a zbura
ca o albină..
Aș vrea să pot să opresc secunda pentru tine,
Și să-ți pompez viață în ridurile împietrite,
Să poți să privești în juru-ți cu durere
Și să mori în tristețea-ți.. fericită…
vezi mai multe poezii de: Ammeliere
Detalii poezie:
Distribuie pe: