S-a întâmplat demult, în anii tinereții,
Când viața nemiloasă în lume m-a trântit!
Te cunoscui în Spania pe valurile vieții,
Destinul ne purtase o clipă spre zenit.
Așa a cântărit pământul nostru mamă
Și Tatăl cel din Cer o dată să mă vezi;
Dar ce-mi plăcu la tine atunci de bună seamă,
Era cum ți-ai pus capul pe perna mea, mă crezi?
Chemându-mă alături tristețea mi-am țesut,
Să gust din armonie, din pace și tandrețe,
Chiar dacă întâmplarea durase un minut,
A fost de-ajuns, o viață, să vreau a ta noblețe.
Apoi tu ai plecat și te-ai tot dus...
Eu am rămas cu ochii plânși, în ploaie,
Cu anii mei umbroși, durerea mi-a apus,
Cu neîmplinite vineri, decepții și noroaie.
Războiul femeiesc nicicând purtase vină
Ca soarta s-o inunde cu licurici de foc;
Cu perna ta pe buze, cu brațu-ți de lumină
Secunda-mi fu oprită un timp, în acel loc.
Eu cred că tu acum ai revenit fatal,
Căci mi-ai simțit dorința și palida-mi ființă;
Doream să zămislești un prunc în cald pocal
Când tu mi-ai spus de Oana, ascuns-am suferință
N-am scos din glas un sunet căci mamă de copil
Eram și eu pe-atunci dar sincer spun acum,
Doream să-ți fiu mireasă și solul tău fertil,
Să-ți fiu eu jumatatea pe-al vieții aspru drum.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: