Pășind din noaptea lungă, cu luna pământie,
Un suflet se-nfiripă în marea dimineață.
Privind mirat în juru-i cupola argintie,
El vede-un soare mândru și lumea cea măreață.
Zefirul, bun prieten, pe dată se pornește,
El suflă peste suflet, prin lumea toata-l trece.
Minunea se arată, iar sufletul plutește,
Privind în jur la toate, vrând timpul să-l ferece.
Dar vântul se-ntețește, furtuna se coboară,
Teribilă urgie, putere blestemată.
Iar sufletul se frânge, prin lume nu mai zboară,
Îl cheamă iar pamantul și noaptea-ntunecată.
Și soarele apune, coboară într-o luncă,
Iar sufletul privește spre cel din urma gând:
De-aș ști să scriu eu vorbe, le-aș scrie pe o stâncă,
Rămână mărturie, un scurt și tainic rând.
De este sens pe lume, de viata are-un rost,
Acela-i să fii martor la-ntregul grandios.
Să simți cu-a tale simțuri, la tot ce e și-a fost
Să râzi și să te bucuri de tot ce e frumos.
Să simți cu-a tale simțuri, sa vezi acele rele,
Să-i vezi pe cei ca tine, cum pleacă printre stele.
Să plângi amare lacrimi, în taină sau lumină
S-auzi cum lumea-ntreaga se teme și suspină.
S-aduni pe lângă tine, chiar mai presus de toate
Tu suflete pereche sau nepereche poate.
Oglinda ta in lume, acestea îți vor fi,
Izbânda lor în viața prin tine-o vor găsi.
Zâmbind spre-aceste gânduri el ochii îi închide,
Pășind ușor în noaptea ce luna n-o cuprinde.
Dar timpul merge încă, lipsit de îndurare,
Iar sufletul renaste din noapte și uitare.
vezi mai multe poezii de: Akira
Detalii poezie:
Distribuie pe: